O altă viziune asupra ploii

 

Deseori privită ca un fenomen trist de către majoritatea lumii, ploaia nu este filtrată de mințile noastre în măsura în care ar trebui să fie. De cele mai multe ori, dacă întreb o persoană despre prognoza unei zile, soarele este anunțat cu un zâmbet pe buze și cu o strălucire în ochi, ce reflectă toate gândurile pozitive ale respectivei persoane. Însă ploaia… Din păcate, mereu trecută cu vederea, veșnic întâmpinată de un suspin sau de îngândurare. „Cum mă mai îmbrac și azi?” „O să fiu leoarcă până la jumătatea drumului!” „Cum mai ajung eu la liceu cu traficul ăsta?” „Te rog, spune-i profei că întârzii…”

Și totuși, cu toată melancolia pe care pare că o transmite, ploaia rămâne unul din lucrurile pe care le ador. Încă de când eram mică, mă fascinau sunetul ploii, forța tunetelor, spectacolul fulgerelor, aerul specific de după furtună, inspirat cu atâta plăcere… E ceva unic de care m-am atașat și pe care aștept cu nerăbdare să îl experimentez de fiecare dată când văd un norișor de furtună deasupra Bucureștiului la meteo.

Pot spune că am trăit ploaia de multe ori… Fie sărind prin bălți la vârste fragede (încă fac asta, spre „bucuria” tuturor din jurul meu), fie prin drumul înapoi acasă, pe jos, de la școală în clasa a opta, când o mică furtună m-a prins pe neașteptate în timp ce purtam un tricou subțire și o pereche de bascheți, fie făcând pluta într-o piscină la munte, unde un nor trecător de vară mi-a dăruit „prima ploaie în apă”, fie prin plimbarea mea și a colegei mele pe bulevardul Regina Elisabeta, fără umbrele sau glugi, echipate doar cu râsete și entuziasm, fie prin tensiunea pe care o simțeam sub umbrele, alături de foștii mei colegi, în drumul nostru spre rezultatele examenului de limbă străină, fie prin după-amiezile petrecute cu cărți lângă pervaz în timp ce picăturile băteau jucăuș în geamurile mele…

Am avut momente frumoase, retrasă sau alături de persoane dragi, însoțite de un cadou special din partea naturii care să îmi împrospăteze ziua și care să îmi instaleze o stare de reverie, de meditație, pe care nu o pot simți altfel. Știu că nu sunt singura. Am găsit speranță într-un străin pe podul Izvor când, în timp ce lumea fugea de scurta rafală de ploaie care a stăpânit împrejurimile, el stătea nemișcat uitându-se la ceruri și lăsându-se învăluit în întregime de ape. Rareori găsesc ocazia de a admira pe cineva, de a mă regăsi într-o persoană la care nu am făcut decât să mă uit pentru câteva clipe. M-am alăturat acelei „ședințe” de contemplare, mă simțeam și eu într-adevăr liberă după o zi de stat în bancă și de ascultat lecții. Îmi imaginam că sunt în videoclipul de la „Stranger In Moscow”, iar în acele minute, nu mai aveam nevoie de nimic.

Înainte de a judeca fenomenele după stereotipuri, poate e momentul să ne luăm puțin din timp și să încercăm să aducem propria noastră nuanță și perspectivă în modul în care le trăim. Frumusețea și bogăția ploii sunt atât de subestimate. Poate aduce o multitudine de trăiri. Pot fi sigură că o formă a fericirii vine odată cu primele picături ale ploii, cu șuvițele ondulate de umezeala acesteia, cu cel dintâi tunet al unei furtuni… O fericire atât de unică, încât încep să îmi uit umbrela acasă intenționat.

Articol: Alexandra Gheorghiade 

Foto: Ioana Vișan