Spațiul. Ultima frontieră

Încă de la apariția noastră, acum peste 200.000 de ani, am fost fascinați și intrigați de cerul nopții. Stelele și constelațiile au reprezentat elemente importante în mitologia multor culturi și civilizații din istorie. Vreme de milenii, oamenii au încercat să înțelegă lucrurile observate pe cerul înstelat, în încercarea de a le explica. De-a lungul secolelor, aceste explicații s-au modificat, s-au adaptat la noile descoperiri și la capacitatea noastră de a accepta noi idei și de a renunța la cele învechite. Eratostene a calculat circumferința Pământului într-o vreme când majoritatea oamenilor credeau că este plat; Nicolaus Copernicus a demonstrat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, și nu invers; Galileo Galilei, descoperitorul celor mai importanți sateliți ai lui Jupiter, și-a petrecut ultima parte a vieții în arest la domiciliu pentru că a apărat teoriile lui Copernicus. Legile fizicii descoperite de Newton și Einstein, observațiile lui Edwin Hubble, imaginația lui Jules Verne și multe alte idei legate de spațiu, de o importanță egală, au schimbat credințe înrădăcinate adânc în mentalitatea colectivă a omenirii, și cel mai important, ne-au făcut să ne întrebăm care este locul nostru în Univers. Însă doar de la jumătatea secolului trecut, omenirea a ajuns la un nivel de dezvoltare care să permită ceva la care mulți dintre acești vizionari nu puteau nici măcar să viseze: călătoria în spațiu.

Un eveniment semnificativ al „epocii spațiale”, așa cum este denumită această perioadă, a fost lansarea satelitului sovietic Sputnik 1, în 1957, primul obiect construit de om care a ajuns în spațiu. A urmat zborul primului om în spațiu, cosmonautul Yuri Gagarin, efectuat la 12 aprilie 1961. Acesta era începutul cursei spațiale dintre cele două superputeri ale Războiului Rece, Uniunea Sovietică și Statele Unite. La 25 mai 1961, președintele John F. Kennedy stabilea în fața Congresului american obiectivul programului spațial, de „a duce un om pe Lună și de a-l înapoia în siguranță pe Pământ, înainte de sfârșitul deceniului”. Opt ani mai târziu, la 20 iulie 1969, Neil Armstrong și Buzz Aldrin au ieșit din modulul de aselenizare al misiunii Apollo 11, au călcat pe suprafața Lunii și au intrat în istorie. În perioada dinaintea aselenizării, entuziasmul legat de explorarea spațiului era mare, iar continuarea misiunilor cu oameni era ceva sigur. Lumea se aștepta la întemeierea unor baze lunare și erau puse deja în discuție expediții cu oameni spre Marte și planetele exterioare. Drept exemplu stă capodopera cinematografică „O odisee spațială: 2001”, regizată de Stanley Kubrick pe baza unei povestiri scrise de Arthur C. Clarke, care prezenta nave impresionante și colonii lunare, toate înainte de anul 2001. Cu un efort susținut, poate că unele dintre aceste proiecte ar fi putut deveni realitate. Însă ambițiile au luat sfârșit foarte rapid. Misiunile costau foarte mult, iar oamenii nu mai vedeau scopul acestora. În 1973, programul Apollo a fost oprit, iar restul zborurilor, anulate. În total, doar 12 oameni au pășit pe Lună. Nu am putut înțelege niciodată pe deplin cum un program de o asemenea anvergură a fost oprit atât de ușor. După reușita americană, sovieticii și-au abandonat planurile pentru o aselenizare proprie. Au urmat anii navetelor spațiale reutilizabile, construite special pentru a reduce din costurile lansării unei rachete Saturn V, folosite până atunci. Azi, la 4 ani și jumătate de la ultimul zbor al acestora, succesele vehiculului (ex. rolul în construirea Stației Spațiale Internaționale-ISS) au fost umbrite de dezastrele navetelor Challenger (1986) și Columbia (2003), când ambele echipaje au pierit.

În prezent, NASA promite că va trimite oameni pe Marte cel mai devreme în 2033, însă nu există garanții concrete că agenția americană va primi fondurile necesare unui asemenea proiect. În ultima vreme și alte țări (China, India, Japonia) au realizat pași importanți cu programele lor spațiale. În 2003, chinezii au trimis primul lor astronaut pe orbită, iar în 2013, prima sondă care a ajuns pe Lună după 1976. În prezent, dezvoltă o stație spațială proprie ce ar trebui să fie gata în anul 2021. Programul spațial chinez are ca obiectiv înființarea unei baze lunare permanente, începând cu anul 2025, când aceasta ar trebui să găzduiască și oameni. Majoritatea țintelor au fost atinse până acum, dar rămâne de văzut dacă își vor putea duce la bun sfârșit planurile. Însă cea mai mare speranță vine de la companiile private. Multe dintre acestea au înregistrat deja succese, cum ar fi racheta Falcon 9 a companiei SpaceX, ce a transportat în premieră o capsulă către ISS. Oportunitățile financiare în spațiu sunt uriașe, de la turismul spațial (cine nu și-ar dori o excursie până pe orbita planetei noastre, sau poate, până pe Lună?), până la mineritul pe asteroizii bogați în resurse din Sistemul Solar. Posibilitățile sunt nenumărate, acum că zborul în spațiu nu se mai află sub monopolul guvernelor naționale. Sunt convins că în următorii 50 de ani vor exista așezări umane pe Lună, și până la sfârșitul secolului, pe Marte, pentru că omenirea nu își poate permite să rămână pe veci pe Pământ.

Așa cum spunea și profesorul Stephen Hawking, „Nu cred că rasa umană va supraviețui următorilor o mie de ani, dacă nu ne răspândim în spațiu. Prea multe accidente pot distruge viața pe o singură planetă. Dar sunt un optimist. Vom ajunge la stele.”

Autor: Vlad Adamescu

Grafică: Mara Coteață