Scrisoare pentru părinți IV

Mami și tati,

Vreau să încep prin a vă spune că sunteți cei mai buni părinți pe care mi i-aș putea dori. Ați înțeles multe lucruri pe care le-am făcut și cu unele ați fost de acord; cu altele, nu. M-ați certat, mi-ați ținut clasicele „predici” și ați încercat să uitați ce am făcut. De iertat nu se pune problema, căci voi înșivă mi-ați spus că mereu o să mă iertați, indiferent ce fac. Sunteți absolut minunați și vă iubesc mai mult decât orice, chiar dacă uneori țip la voi, trântesc ușile din casă sau mă opun deciziilor voastre. Așa sunt eu, uneori nu-mi pot controla reacțiile, dar încerc să învăț să fac asta, ca să nu vă mai rănesc. Nu mi-a lipsit nimic, mi-ați oferit tot ce am cerut, mai puțin un lucru: încrederea în mine.

Nu vreau să vă cert, să vă judec, pentru că, poate, nu e vina voastră. În definitiv, nu v-a învățat nimeni niciodată cum să fiți părinți. Nu-mi amintesc să fi existat materia asta vreodată. E adevărat că nici eu nu v-am rugat niciodată să-mi oferiți asta și nici nu am realizat vreodată, până acum, că-mi lipsește. Acum 7 luni am întâlnit un băiat pe care-l știți și care vă place. Prima dată când l-am văzut, radia de încredere. Nu-l deranja și nu l-a deranjat niciodată ce au crezut ceilalți despre el, mereu s-a văzut cu adevărat și a știut cum arată și ce poate. Am realizat încet-încet că eu nu sunt ca el și m-am uitat înapoi să văd unde am greșit. Desigur, cât de înapoi te poți uita la cei aproape 17 ani pe care îi am. Mi-am amintit prima oară de un eveniment petrecut în clasa a VII-a, când colegii au râs de mine că eram grasă, că aveam o mustață mai viziblă decât a celorlalte fete și că „nu eram drăguță”. Voi nu știți ce s-a întâmplat atunci, dar prima mea reacție a fost, după ce m-am oprit din plâns, să ajung acasă, să pun mâna pe pensetă și să scap de ce era considerat inestetic la un copil de 12 ani. Să zicem că de asta am putut „scăpa”, dar rămâneau în continuare kilogramele în plus, ce atrăgeau batjocura colegilor. Mi-au spus „fund de elefant”, iar voi, dragii mei părinți, nu mă ajutați deloc. Ba dimpotrivă! Contribuiați la batjocura lor! Tu, mami, îmi spuneai că am un fund atât de mare încât, dacă te ascunzi după el, nu te mai găsește nimeni, iar tu, tată, râdeai și făceai glume când mă vedeai că mănânc. Desigur, pentru voi au fost DOAR niște glume, dar pentru mine, nu. Am încercat să ies la alergat, să schimb aspectul meu fizic, dar era greu, căci mereu îmi vedeam colegele mai slabe decât mine, mai frumoase, iar procesul meu de schimbare se oprea brusc, constatând că nu o să fiu niciodată ca ele. Timpul a trecut și am ajuns la liceu. Norocul meu că am intrat într-un liceu cum e Lazăr. Să văd oameni care arată atât de diferit m-a făcut să mă simt mai bine, deși kilogramele în plus nu mă părăseau. Am văzut apoi grupul „popularilor” și cât de frumoase erau fetele din el. Am vrut să fiu ca ele, am început să mă machiez, să îmi cumpăr alte haine, dar voi continuați să mă descurajați. Îmi spuneați că-mi tencuiesc fața, că o să am riduri la 20 de ani, că o să arat ca naiba când voi vrea să arăt bine, că sunt urâtă când mă machiez! Dar nu v-a trecut nicio clipă prin minte să îmi spuneți că sunt frumoasă, că nu am ce să ascund cu machiaj. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, tu nu mi-ai spus niciodată că sunt frumoasă, mamă! Deși de la tine trebuia să o aud mereu. Mereu găseai ceva de criticat, chiar dacă lăudai ceva.

A mai trecut ceva timp și în vara anului 2015 am reușit să slăbesc. Puțin, nu mult, dar rezultatul e vizibil și pentru mine e un început important. Dacă m-aș fi așteptat să mă numiți frumoasă de acum înainte, aș fi fost dezamăgită, dar norocul meu că nu mă așteptam. Acum mă certați că sunt „prea slabă”, că o să ajung anorexică. Acum ați schimbat subiectul glumelor. Acum spuneți că dacă bate vântul mai tare, mă ia pe sus, că, atunci când mă îmbrățișați, vă înțepați în oasele mele. Începi să țipi la mine, mami, că nu vreau să mănânc, că mă înfometez, îmi creezi un stres în plus, știind că voi veni acasă și că te voi auzi iar țipând, dar frumoasă tot nu mă numești. Încă îmi văd colegele slabe și frumoase și pline de încredere și făcând ce vor ele, știind că pot face asta pentru că se simt bine în pielea lor și mă întreb când o să fiu și eu așa.

De ce nu v-am spus niciodată ce simt, vă veți întreba. Am încercat. Am încercat să vă spun, dar, fiindcă nu voiați să mă ascultați și o țineați pe a voastră, am făcut o cădere nervoasă. Am plâns și am țipat de durere – o durere psihică inexplicabilă – timp de o oră. Iar tu, tu erai acolo, mami. S-a întâmplat în decembrie, înainte de Crăciun. Plângeai și tu că mă vedeai așa, dar comportamentul tău era același.

Cum, vă întreb eu, vă așteptați să rezist în lumea asta plină de oameni răi care te judecă, te discriminează și te înjosesc doar pentru că nu îndeplinești anumite standarde; în care primează aspectul fizic și atitudinea dacă voi, PĂRINȚII MEI, nu mi-ați insuflat asta? Cum? Cum, mami, să ajung unde vreau, dacă o să mă opresc când cineva mă va critica? Cum, tati, să trec peste toate și să fiu puternică dacă mă vor afecta glumele lor așa cum m-au afectat ale voastre? Cum, dragii mei, cum să vă fac mândri de mine dacă eu nu sunt mândră de mine?

Norocul meu e că, de 7 luni, am pe cineva în viața mea care încearcă să mă învețe ce voi nu ați putut: că SUNT frumoasă, că și EU SUNT ca fetele pe care le admiram, că POT să fiu așa cum îmi doresc, SĂ MĂ IUBESC și, cel mai important, să am încredere în mine! Și, încet-încet, reușește să facă ce voi trebuia să faceți.

Cât despre abordarea mea cu privire la comportamentul vostru, vă voi ignora. Nu voi mai asculta când mă criticați. Refuz să vă mai ascult când mă faceți să mă simt prost. Voi încerca eu să fiu mai liniștită, să nu mai ridic vocea la voi, să vă înțeleg mai mult decât m-ați înțeles voi pe mine. Nu vă pot spune de acum unde voi ajunge peste 20 de ani, dar vă promit că eu nu mă voi purta niciodată față de copilul meu așa cum v-ați purtat voi cu mine.

Iertați-mă dacă scrisoarea mea v-a jignit sau supărat în vreun fel. Vă iubesc nespus!

Cu drag, fiica voastră,

Ameera