Scrisoare pentru părinți III

Dragă mami și tati,

Au trecut 17 ani de când am deschis prima oară ochii, ce întâmplare! Timpul a trecut pe lângă noi nefiresc de repede. Da, știu, mamă, ca ieri mă țineai în brațe și că îți este dor. Da, tată, știu că îți e dor de mâinile mele micuțe care își găseau mereu locul pe nasul tău, dar hei, încă nu am uitat de vechiul joc cu „Trece moșul prin salon și apasă pe-un buton, tiiiiit”.

Realizez că e nedrept că momentele petrecute împreuna sunt numărate, dar în același timp nu e drept nici să mă țineți într-o colivie până în momentul în care va trebui să evadez. Sunt adolescenta, da! E perioada cea mai critica din viață, aș putea spune. Toate problemele care vouă vi se par nesemnificative sunt adevărate drame pentru mine, da! E timpul în care mă descopăr și am nevoie de tot suportul din lume ca să fac asta și, mai ales, am nevoie de voi să mă lăsați să-mi găsesc drumul și să experimentez.

Stop! Priviți puțin cum arata o zi obișnuită din viața noastră. Avem doi părinți iubitori care își doresc tot binele din lume pentru fetița lor și un copil care merge confuz pe drumul către maturitate. Rezultatul? Conflict. Opinii diferite: politica protectoare vs dorința de libertate. Ce urmează? Procesul, dezbaterea: argumente construite riguros, dorință, persuasiune, toate împotriva vechiului răspuns „Până la 18 ani faci cum spun eu”. Am pierdut șirul tuturor dăților în care am pledat pentru libertatea să fac activitatea X, cu exemple și dovezi că puteți avea încredere în mine și totuși, din cauza faptului că aveam dreptate, sau cel puțin așa îmi place mie să cred, și că îmi doream atât de mult acel măr pe care îl interziceați, ajungeam în punctul în care răspunsul la întrebarea „Dar de ce nu?” era „Că nu vreau eu!”. Folosind raționamentul că cea mai buna pedeapsă pentru insistență este chiar încercarea, inutilă de altfel, de a încheia discuția dând verdictul nefavorabil, putem spune că ajungem în punctul în care coborâm toți trei câteva trepte pe scara maturității: eu mă supăr și merg pentru dreptatea mea până în pânzele albe, iar voi refuzați ideea unui „tratat de pace” din simplul fapt că nu vă place ce auziți.

Acum vine întrebarea: și totuși unde găsim Soluția? Ar trebui să mă port altfel și să am altă atitudine, mi-ați spus, dar cum aș putea sa ajung la nivelul de maturitate pe care îl cereți, dacă nu mă lăsați să copilăresc? Pentru a crește, am nevoie eu însămi să mă lovesc de greșelile mele și să învăț din propria experiență. Desigur, nu spune nimeni să-mi dați permisiunea să fac orice trăsnaie îmi trece mie prin cap, nici vorba de așa ceva! Aș vrea doar să mă lăsați să încerc lucruri noi și ciudate, poate chiar îmi găsesc un talent! Poate să mă susțineți într-un hobby sau într-o pasiune valorează mult mai mult în formarea mea ca viitor membru al societății decât o medie de 10 la fizică sau la chimie. Se presupune că ar trebui să îmi găsesc acel ceva al meu, fie că face parte din programa școlară, fie că nu, ori este un potențial job bine plătit. Cariera profesională este importantă, știu și eu asta, mamă, dar mai știu și că fericirea vine când pierd sensul realității alunecând între paginile cărților mele, nu numai atunci când rezolv o problemă complexă de algebră.

Nu în ultimul rând, aș vrea să-mi lăsați libertatea de a explora oamenii și mediul din jurul meu. Îmi spui, tată, că sunt ceilalți în care nu ai încredere și nu sunt eu de vină când nu mă lași să merg să-mi pun cortul pe plajă în prima zi de vară. Totuși, mai ții minte când aveam cinci ani și îmi spuneai să nu plec de lângă tine, mama sau mamaie niciodată? Îți amintești cum într-o zi m-am pierdut și, după, nu v-am mai drumul la mână niciodată? Mi-am învățat lecția atunci, ai putea avea încredere în mine că o voi învăța și în viitor. Mai mult decât atât, acum pot să iau și eu decizii.

Într-adevăr, singura soluție pe care am găsit-o eu pentru disputele noastre a fost să-mi îmbunătățesc liniile de argumentare în speranța ca la un moment dat vor avea efectul dorit, dar am nevoie și de voi să le auziți. Am nevoie de susținerea voastră și de siguranța că am pe cineva care să mă înțeleagă. Știu că încerc să îmbrac haina independenței, dar adevărul este că uneori doar am nevoie de mama și de tatăl meu. Așadar, vă rog să-mi explicați și voi de ce nu e bine să fac ceva atunci când vin cu o propunere. Așa cum încerc eu să vă conving de avantaje și voi aveți libertatea de a mă încredința de faptul că balanța atârnă mai greu în partea neajunsurilor. O relație ar trebui să se bazeze pe reciprocitate până la urma, iar răspunsurile de genul „faci cum îți spun eu” nu vor face decât să trezească și mai mult încăpățânarea din mine și dorința de a face fix contrariul. A nu se scăpa din vedere că am moștenit această trăsătură chiar de la destinatarii acestei scrisori. De asemenea, mi-e teama de posibilitatea de a ajunge să avem o relație disfuncțională, nu vreau să mă ascund sau să mint. Este împotriva a tot ce m-ați învățat până acum!

În final, nu aș vrea decât să vă spun că transformarea copil-adult este inevitabilă, este pur și simplu o lege nescrisa a universului. Copiii trebuie să crească, soarele apune și răsare în fiecare dimineață, dând naștere unei noi zile. Este la fel de greu pentru mine cât este și pentru voi, dar cum la mine nu exista nicio șansă ca acest proces să fie simplificat, aș vrea ca măcar pentru voi să fie mai puțin dureros. Doar aveți încredere că oricât de mare aș fi, tot veți face parte din universul meu și creșteți odată cu mine.

Ariel (Prințesa Disney)

Grafică: Adriana Tomeci