Scrisoare pentru părinți II

Dragi părinți,

Nu regret că fac parte din generația în care nimeni nu crede.

M-ați trimis la școală că să îmi formez o voce puternică, mi-ați spus că eu am deja o voce a mea, dar mai am nevoie să o descopăr. Însă v-ați înșelat, recunosc că și eu m-am înșelat, nu pot să-mi descopăr vocea când la școală, predominant, eu tac.

Mi-ați oferit tot ce aveam nevoie într-o lume în care ,,să nu mai fii așa o fetiță” înseamnă să nu mai fii supusă, fricoasă și lipsită de voință, dar să ,,fii bărbat” înseamnă să ai curaj și să acționezi. Mamă, îmi pare rău că-ți spun, dar atunci când oamenii se înjură, e mereu ceva la adresa mamei, deși voi, mamele, nu ați greșit cu nimic.

Mi-ați luat blocuri de desen și acuarele să pictez, dar am sfârșit prin a picta pe propria față. Credeam că în pictură creezi, nu ascunzi, până am văzut cum ceva asupra căruia nu am control: acneea, ceva ce nu mi-am dorit și doar mi-a fost dat să am este ceva de care ar trebui să-mi fie jenă.

Lumea vorbește despre succes, sfaturi ca să ai succes, oameni de succes. La ce îmi trebuie mie succesul? Nu regret să vă spun, părinți, dar modelele mele în viață sunt artiștii care au murit în sărăcie.

Sunt unul din tinerii ăia din ziua de azi, tineri care nu citesc, nu se implică și nu sunt educați. Tinerii ăia în care nimeni nu crede, generația aia care e compromisă. Dar vocea mea nu tremură, și dacă tremură este pentru că marinarii pricepuți nu navighează pe oceane liniștite. Nu regret că fac parte din generația în care nimeni nu crede.

Nadja