La vie en… gris?

Sau despre adevărul spuselor lui Dumbledore. Ai realizat vreodată în timp ce citeai o carte sau vizionai un film că, deși se presupune că ar trebui să imite realitatea, este evident doar o poveste fictivă? Și nu, nu pentru că e transmisă prin intermediul hârtiei sau al ecranului televizorului, ci pur și simplu pentru că lipsește ceva, un element important al lumii reale. Mie mi s-a întâmplat de multe ori să am această senzație, dar până de curând nu mi-am putut da seama care este motivul.

Acum cred că am elucidat în sfârșit misterul. În orice formă de ficțiune există bine și rău. Până aici e bine, ele există și în realitate. Problema este că în ficțiune există doar bine și rău, alb și negru, lumină orbitoare și întuneric. Nu există nimic între ele.

Poate că încă nu ți se pare nimic ciudat, dar asta pentru că te-ai obișnuit deja cu acest mod de reprezentare, cu această lipsă totală a nuanțelor atât în personalitatea personajelor, cât și în scopurile și acțiunile lor. Majoritatea personajelor sunt doar niște umbre ale unor oameni reali. Le lipsește substanța. Și asta doar pentru că nu pot fi decât eroi sau antagoniști; stările intermediare lipsesc cu desăvârșire.

Și de ce sunt stările intermediare atât de importante? Gândește-te la un om real, cu calități și defecte. Poți spune că este 100% bun? Probabil că nu. Poți spune că este 100% rău? Mă îndoiesc. Asta pentru că este o împletire de lumină și întuneric, un hibrid natural al conceptelor primordiale de bine și de rău. Și totuși poți determina ușor dacă un om este agreabil sau nu; diferența dintre un doctor și un criminal este evidentă. De ce?

Cred că există două motive. Primul este faptul că oamenii nu sunt 50% buni și 50% răi. Nu există doar alb, negru și gri perfect, ci există foarte multe nuanțe de gri, unele mai luminoase și altele mai întunecate. La fel există oameni în fiecare punct al spectrului bine-rău.

Al doilea motiv este cel mai important și definește într-o anumită măsură natura umană. Acesta este faptul că există posibilitatea de a alege. Fiecare dintre noi simte chemarea ambelor părți. Cel puțin eu am momente când mă enervez atât de tare încât imi imaginez cât de placut ar fi să pot distruge totul în jur. Și nu doar la figurat. Pot fi destul de malefică uneori. Dar am și momente în care aș vrea să fac pe cineva fericit sau să ajut un animal rănit; presupun că nu sunt chiar fără speranță.

Tocmai aceasta este magia umanității: posibilitatea de a alege ceea ce vrei să fii. Da, poate ar fi mai ușor să fim complet buni sau complet răi. Așa nu ar mai trebui să facem eforturi să luăm deciziile corecte, nu ar mai trebui să alegem modul în care dorim să ne dezvoltăm și ce trăsături de personalitate vrem să accentuăm. Lumea ar fi o simplă juxtapunere de pete albe și negre. Dar nu așa e viața.

Asta este ceea ce le lipsește personajelor din cărți și din filme: nuanțarea personalității care dă de fapt esența unui om. E adevarat, există și excepții. Sunt unele romane care te iau de mână și te conduc în interiorul lor, integrându-te în lumea fictivă care reflectă atât de bine realitatea. Dar acelea sunt doar excepțiile care confirmă regula. Sunt de asemenea multe personaje care au potențialul de a fi veridice, dar care îl pierd din cauza viziunii asupra lor. Dacă un erou ucide pe cineva, acest lucru nu este considerat rău, ci doar necesar. Dacă un antagonist face acest lucru, este considerat malefic. Rolul personajului este proiectat asupra acțiunilor sale, distrugând orice urmă de adevar. Oamenii sunt ființe complexe, care nu pot fi impărțite în două categorii, iar acțiunile fiecăruia pot fi benefice sau daunătoare.

Și nu este vorba doar de oameni. Întreaga natură este un paradox, frumoasă și periculoasă în același timp. Un trandafir nu are doar flori sau spini, ci le are pe ambele. Un leu poate ucide sute de antilope, dar poate și să le ofere puilor săi afecțiune. Ploaia dă vitalitate plantelor, dar poate cauza și inundații ucigătoare. Natura nu e albă sau neagră. Natura e gri. Iar noi facem parte din ea.

Și poate tocmai aceasta este frumusețea vieții. Iar data viitoare când te simți copleșit de latura întunecată a personalității tale și nu te poți gândi decât la faptul că ești un om rău în comparație cu ceilalți, amintește-ți de vorbele înțelepte ale lui Albus Dumbledore: „Nu abilitățile noastre sunt cele care arată ceea ce suntem cu adevărat… ci e vorba de alegerile noastre”.

Articol: Sabina Stanciu

Foto: Andra Tudoran

Sabina Stanciu

Sabina Stanciu e o lăzăristă visătoare care încă mai încearcă să descopere cine este cu adevărat. Asta nu doar pentru că îi place să scrie chestii dramatice despre adolescență, viață, moarte și o mie de alte subiecte la fel de deep (hobby la care va trebui să renunțe), ci și pentru că are trăsături contrastante. E în același timp copila zâmbitoare care vrea să îi îmbrațișeze pe toți și rockeriță ciudată îmbracată tot timpul în negru. Iubește tot ceea ce este rău (personaje negative, culorile închise, animalele carnivore), dar are un suflet bun. Și este absolut obsedată de citit și de scris. O ciudată. Dar aici toți suntem mai mult sau mai puțin ciudați.