Jurnalul unei indecise

Seară de vineri între două gânduri; un scenariu uzual și evident. Merg încet pe străzile Cișmigiului, pierdută printre ramurile uscate. De fapt, ce zic?! Încet nu merg, pierdută nu sunt niciodată aici. Poate doar în mintea mea, pe care încerc să o calmez. Este obosită de pereți înalți, ridicați pentru a mă ține în siguranță, ferită de lume- menire neîmplinită, chiar din cauza a ce își propune. Drumul e plin de oameni și fețe și cuvinte ce vorbesc și pentru buzele mele. Mereu am crezut că deciziile sunt mult mai ușor de luat atunci când alții o fac pentru tine. Nu? Sau… poate ar trebui să mă concentrez pe ceea ce vreau. O singură întrebare minoră mi se pune în cale, aducându-mă de unde am început. Ce vreau?

Sunt sigură că am fost sigură de foarte puține lucruri în viața mea, în momentul respectiv; de majoritatea nu sunt sigură acum. Se pare că am un oarecare echilibru în gândire, chiar dacă revine la media teoretică într-o perioadă prelungită de timp. De la pizza vs steak, la arhitectură vs jurnalism, acest mic defect se îmbină cu ,,overthinking”-ul nelipsit; astfel, ajung să dezbat o jumătate de oră niște lucruri irelevante, prin prisma unor scenarii imaginare (care, apropo, sunt cam 86 din cele 99 de probleme pe care le am). Totodată, asupra mea se răsfrânge și ideea că, dacă nu voi alege, e probabil ca universul să nu aștepte în fața mea și să nu mai rămân cu nimic. Am învățat că timpul nu agreează indecișii și îndrăgostiții, pentru că ei par să uite de existența lui.

Totuși, nu e totul atât de sumbru- oamenii se așteaptă să mă vadă slabă, pierdută între idei și nesigură de ceea ce spun. Dacă apari indecis, pari lipsit de orice determinare, mi s-a spus odată. Dar ce e mai frumos decât o călătorie cu tine și gândurile tale diametral opuse? Descoperirea unor părți ascunse din mintea ta ce nu aveau să se dezvăluie singure, și poate, în loc să privești în gol, vorbind melancolic despre ,,demonii tăi”, o colegialitate și înțelegere reciprocă te vor salva. Dacă nu te accepți, nu vei putea accepta pe nimeni și nimeni nu te va putea accepta. Gândește-te la simplitatea unor gânduri decise, o minte calmă, ce trece prin griul vieții rapid, fără a sta să îi analizeze toate nuanțele. Știe ce vrea și alege drumul drept către destinație, dar eu mă pierd printre emoții și mă opresc la fiecare ocazie. Ar putea suna trist, dar continuul balans între idei și cadrul nefocusat mă ajută să privesc panoramic. Mintea e făcută pentru a gândi, pentru a contura posibile urmări, pentru a-ți bântui chiar și cele mai mari temeri. Tu, indecisule, ești cel mai fericit, tu vezi imaginile în culori și citești mai departe de cuvinte.

Nu, nu sunt genul de fată care își va lăsa ochii împăienjeniți de lacrimi în momentul deciziei între albumele Halsey și The Killers, cu bani doar pentru unul dintre ele; nici cea care va fugi de viața noastră monoton de cotidiană, luând decizii la întâmplare. Poate fac parte dintr-un fenomen restrâns, o specie care, în ciuda aparentei inocențe, preferă drumul lung, cel care te ține la limita dintre tine, cu gânduri, și gândurile tale cu tine. Prefer acest timp chinuitor și multitudinea de ,,Ai ales odată ce covrig îți iei?!”; și, revenind, este unul dintre puținele lucruri despre care sunt sigură că voi fi mereu sigură. Este natural să te îneci în detalii, cuprinzând cu tălpile linia de mijloc, mâzgălită adânc de roșu. Nu prea poți cuprinde singur toate avantajele și dezavantajele, mai ales dacă ai realizat că privești subiectiv; ori totul pare magnific, ori monoton, fad.

,,Caracterizează-te într-un cuvânt.”, mi s-a cerut. Nu am știut ce să răspund pe moment.

Sunt greu de prezis, impulsivă, acționez după emoțiile actuale, ca apoi să le regret profund…? Sunt pe propriile picioare, cu capul pe umeri, îmi gândesc zile întregi următoarea mișcare…? Ideea e că eu încă nu m-am decis cum sunt, așa că îmi voi descrie acum sufletul măcinat de această artă a indeciziei (pe care se poate sau nu să mi-o fi însușit) printr-un singur cuvânt- complex. Câteodată dau vina pe stresanții ani ai vârstei mele, dar realizez că e doar persoana mea. Câteodată mă gândesc să mă schimb, să fiu sigură de ceea ce vreau și poate, să le dau voie viselor mele să revină. Dar apoi oftez și îmi zic ,,mai bine nu”.

Grafica: Adriana Tomeci