Despre escapadele fără bilet

„Copilăriile” de care părem că  fugim cu toții în ultima vreme sunt unele din cele mai frumoase lucruri pe care le putem experimenta- zâmbitul fară motiv, cântatul pe stradă prea tare, colecționatul de jucării și vorbitul cu voci amuzante, sau orice ne face pe noi fericiți și e considerat de majoritatea ca fiind ciudat- holbatul în gol și folosirea patului ca birou și masă și cuier. Nu e nimic ciudat, și cu atât mai puțin penibil. E pur și simplu o persoană care a decis că părerile celorlalți nu mai sunt importante. Timp de un minut, sau o zi, sau pentru totdeauna. Pentru că indiferent că se uită cineva ciudat la tine pe stradă, viața ta tot  va continua  neafectată. Obținem un moment de scurtă durată, poate, de pură și simplă fericire; nemărginită și independentă, sentimentul în sine, fară alte implicații, libertate și posibilități. Și nici nu contează pentru cât timp. E strict treaba noastră. De cele mai multe ori,  pur și simplu avem nevoie de o eliberare. Când totul e prea mult , când nu mai suportăm presiunea, am putea scoate nasul pe fereastră.

E o lume absolut fascinantă acolo. Milioane de lumi, de fapt, separate, niciuna cunoscută ție, mii de vieți și de universuri paralele pe care oamenii pe lângă care treci în fiecare minut le trăiesc zi de zi, diferite și cu întorsăturile proprii. Lumea ta e totul pentru tine, și oamenii la care ții, dar pentru ei nu e nimic. Ești o față pe lângă care trec întamplător pe stradă. Sentimentul ăla specific  de „ acasă” de fiecare dată când intri, sau culoarea de care mirosul de covrigi îți amintește, sau atmonsfera tensionată de la ora de meditații; toate…necunoscute. Nu există. Și când te gandești că, dintr-o  privire care s-ar fi îndreptat în altă parte sau o oportunitate neacceptată ai fi putut fi tu acel străin; sunt mii de alte vieți pe care le poți trăi. Nu ești prins doar în a ta. Poate nu direct; dar poți fi martorul aventurilor, și al poveștilor de spus nepoților și al primelor zâmbete, dacă alegi să te implici.. Și părticica aia din tine care poate uneori plânge și se simte singură  îi va face loc pe podea unei noi instanțe, împrumutată de la altcineva, care se înțelege extrem de bine cu grijile tale.

În blocul de vis-à-vis de liceu e un apartament al unei doamne tinere, care are o garderoba frumoasă, un birou alb și o cameră in culori pastelate .Când afară e întuneric și ea aprinde lumina, de la geamul de lângă sala de festivități, o poți vedea cum scrie. Și pentru 10 minute, pătrunzi în viața ei. Poți merge cu ea până la bucătărie când își face ceai, sau poți să pleci de dimineață cu ea la corporația la care lucreaza, să te îmbraci cu fustițele pe care  le poartă și să simți în nări mirosul dulce, când pleacă de acasă. Sau poți să fii o  instanță invizibilă de la ea de pe canapea. Pentru 10 minute, nu mai ești tu. Este incredibil de frumos. Intrii în corpul altei persoane, îți pui viața pe stand-by și te duci la celălalt calculator, și când te întorci totul va fi la fel… dar nu identic. Ai nevoie de o scăpare, fugi până la cineva în viață. Poți trăi o singură existență, sau poți trăi sute. Fiecare are o poveste nouă, reîmprospatantă,  aparte și distinctă. Frumusețea e că se poate ajunge la oricare, dacă îți imaginezi îndeajuns de mult. Și călătoria asta, de la o viață/lume la alta, e unul din lucrurile care pe mine cel puțin, mă face să mă bucur că sunt aici. Pur și simplu te transpui, îți iei o nouă identitate și un alt nume, sub patronajul căruia ai îngăduința să trăiești pentru câteva secunde.

Sau dacă nici asta nu îți convine, pur și simplu plimbă-te singur pe bulevard. Simte vibrația orașului care noaptea se trezește, vântul rece care aduce aroma de vegetație printre cafenele, de marmură prafuită și câini. Conectează-te cu lumea, măcar pentru câteva secunde. Vor conta enorm. Nu mai ești neapărat cineva, ci un ceva printre alte milioane de ceva-uri. Copleșit? Uită-te în jur. Nu ești niciodată singur și cu siguranță nu e așa de important încât să fie atât de rău. Totul e viu, mișcă, se zbate și se dezvoltă. Odată cu el, tu. Niciodată nu e un capăt de linie, mereu sunt noi oportunități la fiecare stație a autobuzului.

Înveți să fii liber. Autodidact. Și niciodată nu e prea târziu. Indiferent că ai 15 sau  95 de ani, de fiecare dată va fi la fel de frumos și de atractiv să poți trăi în fiecare zi un nou Halloween. Sau citește. Scrie. Uită-te la un serial. Dramele astea ale noastre, or să treacă. Or să fie lucruri de care  adultul-noi va râde și lucruri pe care le vom putea depăși. Universul nostru pare mic și strâmtorat. De fapt, e uriaș, cu margini flexibie, gata să se expandeze și să fie ceva nou de fiecare dată. Cum suntem acum, cum ne raportam la viață, ne va influența, măcar într-o mică măsură, persoana care devenim și și persoana care suntem. Bucură-te, și transpune-te de câte ori e cazul. Lucrurile nu țin mereu de noi; uneori nu e vina noastră și  nu avem ce face; dar de multe ori e fix invers. Chestia e că, până la urmă, după tot amalgamul de întâmplări, o  să ne amintim tot ce  frumos. Ne-au promis că o să merite. Și sunt cât se poate de dispusă să îi cred. Din tot labirintul ăsta de sentimente va ieși ceva. Nu știm cu exactitate ce va fi; dar nu avem de gând să ratăm șansa de a afla.

Nu e niciodată prea târziu să zâmbești sub ploaia care te udă leoarcă, sau cand vezi iubirea unui om pentru un caine, sau să plângi când vezi o persoana necăjită, decizi să o ajuți chiar dacă pierzi autobuzul; sau să stai mult cu familia sau prietenii. Să te uiți în apartamentul oamenilor… puțin ciudat, dar cât se poate de drăguț și inocent. Să te pierzi în ochii cuiva sau pe străduțe uneori înseamnă găsirea altor lucruri decât direcția spre bulevard. Pentru că uneori, ”ca să rămâi bine trebuie să devii puțin nebun”.

Astea te fac pe tine tu. Și tu ești ceva frumos. Fii mândru. Tu cine vrei să te faci.. când o să fii  mare?

Autor: Ana Coman

Grafică: Denisa Dragne