Cum ne poate schimba timpul

Copilăria ne învață că o poveste desăvârșită are nevoie de un cadru fantastic, cu toate că aceasta este deseori o simplă iluzie pe care ne-o însușim când suntem înca prea mici pentru a înțelege adevărul. De fapt, poveștile se pot naște oriunde, având uneori puterea de a ne schimba viziunea despre lume.

O astfel de poveste s-a petrecut într-o zi ce părea destinată să se piardă într-un șir nesfârșit de zile identice și lipsite de semnificație, într-o farmacie prăfuită de la periferia Bucureștiului. Monotonia acaparase atmosfera, aerul devenind aproape sufocant. Două farmaciste obosite stăteau în spatele ghișeului, dorindu- și ca totul să se termine mai repede. O totală lipsă de trăire părea să caracterizeze întrega scenă.

Un oftat ușor a sfâșiat liniștea, părând brutal în tăcerea desăvârșită. O bătrânică a pășit încet înăuntru, susținută de un bătrân. În ochii lui sclipea încă un sentiment mai puternic decât atracția fizică, ceva ce îl lega de mica siluetă de lângă el. Poate că un suflet mai sensibil ar fi apreciat grija cu care bărbatul îi strângea femeii mâna, dar pentru cei mai mulți ar fi fost doar unul dintre zecile de cupluri în vârstă care veneau și plecau zilnic din farmacie, fără a lăsa în urma lor vreo amintire durabilă.

S-au îndreptat împreună spre ghișeu şi s-au oprit în fața acestuia, neștiind parcă ce să ceară. Bătrâna și-a privit soţul, iar el a zâmbit, ridicând ușor din umeri și întinzându-i reţeta. Femeia a realizat că nu își scosese banii și a deschis cu mâini tremurânde geanta de pe umăr, bâjbâind prin ea în căutarea portofelului. Părea că va dura un secol și farmacista a zâmbit forțat, încercând să își păstreze calmul.
Chiar în acel moment, fără a fi observată, o tânărâ a intrat sfioasă în farmacie în timp ce un tânăr îi ținea ușa deschisă ca un gentleman din vremuri de mult apuse. S-au oprit amândoi în prag, așteptând cuminți. Păreau că nu aparțin acelui moment; ea purta o rochie albă, diafană, care o făcea să pară chiar mai mică și mai plăpândă decât era, iar el avea un aer mândru, hotărât. Niciun cuvânt tăios nu le-a părăsit buzele, cu toate că au așteptat aproape un sfert de oră, răbdarea fiind o virtute întâlnită rar în zilele noastre. Păreau să fie fericiți doar stând unul lângă celălalt. Mâna lui o strângea pe a ei într-o promisiune de a nu-i da drumul niciodată. În cealaltă mână, fata ținea un trandafir de un alb ce răspândea parcă o lumină caldă în camera întunecată.

Un geamăt deznădăjduit a răsunat în farmacia tăcută. Din geanta bătrânei căzuse ceva: o tulpină ofilită, aparent lipsită de valoare. A încercat să se aplece pentru a o ridica, dar genunchii nu o mai ascultau, sufletul tânăr fiind prins într-un trup mult prea bătrân. S-a întors spre soțul său cu lacrimi în ochi, așteptând ajutor, dar nici el nu i-l putea oferi. Fără a se gândi de două ori, tânăra în alb s-a apropiat, a îngenuncheat și a ridicat floarea. Văzând că din ea nu mai rămăseseră decât niște frunze uscate, agăţate de o tulpină în descompunere, i-a întins bătrânei trandafirul ei alb.

Bătrâna a privit-o șocată. Încet, temându-se parcă să le atingă, a luat cele două flori și le-a aşezat una lângă alta. Dacă atingerea timpului nu ar fi existat, florile ar fi fost identice. Cele două femei s-au privit apoi una pe cealaltă. Păreau că se privesc în oglindă. Bătrâna a întins mâna, mângâind ușor obrazul fetei și amintindu- și de trecutul său. Un surâs sincer i-a luminat apoi chipul, reflectându-se și pe buzele tinerei surprinse. Bărbații păreau să nu înțeleagă în totalitate ce se întâmplă. Dar poate că nici nu era ceva de înțeles. După o ultimă privire în oglindă, bătrâna s-a sprijinit din nou de mâna soțului ei și a ieșit din farmacie.

Poate că nu se întâmplase de fapt nimic semnificativ ori ieșit din comun, însă tristețea din încăpere fusese imediat înlocuită de zâmbetele senine ale farmacistelor. După ce cuplul tânăr a plecat, au privit visătoare în urma lor, având senzația bizară, dar înălțătoare că tocmai priviseră în trecut.

Putem trece cu vederea realitatea rigidă și simplă în care considerăm că trăim și să învățăm ceva din această întâmplare? Asemănarea dintre cele două cupluri a fost o pură coincidență sau aveau mult mai multe lucuri în comun decât am putea crede? Reprezintă oare trecutul, prezentul și viitorul niște simple convenții, create de oameni ca o încercare de stăpânire a timpului? Probabil că unele întrebări vor rămâne fără răspuns. Cert este doar că orice zi și orice moment, oricât de banale ar fi, pot transforma complet viziunea noastră asupra vieții.

Foto: Mara Lăcătuș

Sabina Stanciu

Sabina Stanciu e o lăzăristă visătoare care încă mai încearcă să descopere cine este cu adevărat. Asta nu doar pentru că îi place să scrie chestii dramatice despre adolescență, viață, moarte și o mie de alte subiecte la fel de deep (hobby la care va trebui să renunțe), ci și pentru că are trăsături contrastante. E în același timp copila zâmbitoare care vrea să îi îmbrațișeze pe toți și rockeriță ciudată îmbracată tot timpul în negru. Iubește tot ceea ce este rău (personaje negative, culorile închise, animalele carnivore), dar are un suflet bun. Și este absolut obsedată de citit și de scris. O ciudată. Dar aici toți suntem mai mult sau mai puțin ciudați.