Godot Cafe-Teatru: locul unde oamenii devin povești

Partea întâi:

O tânără cu lacrimi în ochi.

O stradă (aproape) pustie.

O lumină.

Fata merge pe trotuarul aglomerat, încercând să ignore miile de chipuri lipsite de expresie. Strânge din dinți și rezistă impulsului de a-și acoperi urechile, de a înăbuși vocile stridente, care nu o lasă să gândească. Dintr-o dată, o stradă apare în dreapta ei. Strada Blănari, spune semnul de un albastru șters. Pășește înainte, condusă de inerție. Drumul e de această dată pustiu, iar cimentul prăfuit pare că nu a mai fost atins de mult timp. Pare că a pătruns în altă lume, una pe care cei ce merg grăbiți pe bulevardul aglomerat o ocolesc. Sau poate că nu. În spatele ei apar deodată trei bărbați. Teama o cuprinde în timp ce bărbații par să zâmbească privind-o. Tot atunci vede lumina: o fereastră ce răspândește în cenușiul străzii o strălucire plăpândă. Fără a mai irosi vreo clipă, fata aleargă spre lumină, deschide o ușă de lemn învechit și intră, trântind-o în urma ei.

Partea a doua:

O tânără cu ochi temători.

O scenă.

Râsete.

Fata se prăbușește în ea. E singură, cu toate că tristețea și trecutul plin de amintiri neplăcute o însoțesc oriune ar merge. Un râset cristalin spulberă tăcerea. Fata îngheață brusc. Nu mai e singură, din cafenea se aud voci. Se ridică ușor și merge spre ușă, oprindu-se în prag. În dreapta ei se ridică o scenă micuță, simplă, pe care stau două femei și patru bărbați: actori. Dar ei nu repetă o piesă. Tot ce fac are un aer spontan, lipsit de griji. Se prind de mâini și dansează în cerc, se îmbrățișează, se ceartă, apoi se împacă și râd ca niște copii. Fata rămâne pe loc, privindu-i cu fascinație. Este în gesturile lor ceva natural, ceva minunat, ceva care strigă „fericire” fără cuvinte. Un râset se strecoară pe buzele tinerei, mai zgomotos decât și-ar fi dorit. Actorii se opresc și se întorc surprinși spre ea. Fata, neștiind ce să spună, deschide și închide temător gura de câteva ori, fără a scoate vreun sunet. În cele din urmă, reușește să articuleze câteva cuvinte:

Ce faceți aici?

Cei șase râd.

De ce te temi? Aici nu există teamă. Aici creăm fericire, chiar și pentru cei care au uitat că ea există. E un rol. Ceea ce facem noi se numește teatru de improvizație. Creăm rolurile în timp ce jucăm. Spre exemplu, poți alege să joci fericirea până când aceasta devine reală. În cele din urmă, întreaga viață este o poveste.

Cum reușiți asta? Mie mi-ar fi imposibil să joc fericirea.

E simplu, pentru că suntem cu toții definiți de ceva. Suntem, de fapt, totul, dar putem alege ce parte a acestuia să jucăm.

Eu știu ce vreau să fiu.

Tăcere. Întreaga lume pare că o așteaptă.

Vreau să fiu o poveste.

Zâmbind, una dintre femei îi întinde mâna, ca o invitație. Fata o prinde, lăsând în urma ei tristețea și alegând să devină o poveste încărcată cu fericire.

Sabina Stanciu

Sabina Stanciu e o lăzăristă visătoare care încă mai încearcă să descopere cine este cu adevărat. Asta nu doar pentru că îi place să scrie chestii dramatice despre adolescență, viață, moarte și o mie de alte subiecte la fel de deep (hobby la care va trebui să renunțe), ci și pentru că are trăsături contrastante. E în același timp copila zâmbitoare care vrea să îi îmbrațișeze pe toți și rockeriță ciudată îmbracată tot timpul în negru. Iubește tot ceea ce este rău (personaje negative, culorile închise, animalele carnivore), dar are un suflet bun. Și este absolut obsedată de citit și de scris. O ciudată. Dar aici toți suntem mai mult sau mai puțin ciudați.