Confesiunile unei întârziate sau povestea fetei care nu știe cât e ceasul

Cineva spunea odată că o greșeală repetată de mai mult de două ori devine obișnuință și credeți-mă, nu era bunica mea, care în fiecare zi de școală îmi spune într-un mod deloc subtil că ea m-ar ține la ușă în locul profesoarei de geografie și nici nu mi-ar motiva absențele așa cum face mereu, cu aceeași indulgență, doamna dirigintă.

Și totuși, de la începutul clasei a IX-a și până la viitorul ce se apropie cu pași repezi de clasa a XII-a (lacrimă), trei sferturi din absențele mele pe fiecare semestru au o motivație pe cât de banală, pe atât de enervantă: sunt întârziată, medaliată chiar. Și nu că ar fi un motiv de laudă, sincer nu sunt deloc mândră de mine, dar atunci când ajungi să-ți pui cinci alarme la telefonul mobil, doar ca să constați că ai plecat de-acasă cu zece minute mai târziu decât îți propuseseși și că ți-ai uitat referatul la istorie, tema la engleză și caietul la germană, chiar ai o problemă (greșeala recunoscută este pe jumătate…pe cine pacalesc?!)

Adică nimeni nu se așteaptă să fii mereu punctual, să ajungi primul în clasă de fiecare dată pentru că, să fim serioși, dacă poți controla ora la care te trezești sau minutele petrecute în faţa oglinzii, traficul nu-l poți controla, și asta mai ales când prima ta oră începe la 7:30, la fel ca vizitele la piață și programul unei majorități covârșitoare de companii. Cu toate astea, să întârzii zi de zi timp de trei ani deja nu mai e o întâmplare demnă de scuzele de tipul “am pierdut autobuzul”, ci poate fi trecută cu ușurință la capitolul “personal skills” (asta doar dacă ai avea dorința sadică ca scrisoarea ta de aplicare pentru un viitor job să nu fie luată în considerare).

Poate că mulți dintre voi, elevi punctuali, mă judecă acum, pentru că, deși îmi admit defectul, nu am încercat să-l corectez atât cât trebuia, dar credeți-mă că atunci când “deții” o genă deficitară la capitolul punctualitate, coordonarea cu mama ta la programul dușului de dimineață are o înclinație spre minus, iar ghinionul te urmărește mai mereu sub forma unor semafoare setate pe culoarea roșie; oricât ai încerca nu prea poți scăpa de obiceiul ce practic te-a “consacrat”, chiar dacă sună trist.

Data viitoare când vă veți afla in fața ușii in locul meu, rugați-vă să aveți măcar susținerea colegilor, dacă nu înțelegerea profesorului: “Domn’ profesor, ea nu chiulește! Doar întârzie…” Până la urmă, cât de lungi pot fi 20 de minute?

Grafică: Adriana Tomeci

Alexandra Piper

Deși preferă să i se spună Alexandra, Piper consideră că numele ei de familie o definește: este ingredientul care scoate lumea din monotonie și o face mai interesantă pentru cei din jur. Este o fire liberă și ambițioasă, vorbește mult, îi place să-i ajute pe ceilalți și nu și-ar putea închipui viața fără oamenii din jurul ei