Care-i faza cu Iliuță de fapt?

Eram la metrou la Romană când sună mama insistent. Era într-adevăr vreo zece seara și eu nu ajunsesem încă acasă, dar aparent nu ora a fost problema. „Vino mai repede acasă! Pe unde tot umbli atâta? Colegul tău, Dan Iliuță, e la televizor în emisiune, pe Antenă! Hai mai repede să îl auzi și tu ce frumos vorbește! ”. Apoi o mai aud și pe bunica pe fundal care dădea și ea cel mai probabil să spună ceva în telefon: „Mânca-l-ar mama pe el de copil conștiincios! ”.

Și apoi că n-ar fi fost de ajuns  discuția de acasă, taman a doua zi doamna de muzică intră în clasă, salută respectuos și îl uită pentru o clipă pe Mozart, căci momentul de glorie a fost închinat zeului regizor în devenire.

Cine e de fapt Iliuță? Un tip cool, cu  personalitate și care nu are limite. Cel puțin așa l-am cunoscut eu în tabăra din Grecia. Ce-i drept, asta se întâmpla prin a noua când încă era un bobocel speriat și visător. Mi-a povestit atunci despre ce are de gând să facă în legătură cu filmul, dar nu am crezut nicio clipă că acele lucruri care îmi păreau că vor rămâne pentru totdeauna la stadiul de închipuiri/aberații , vor deveni în cele din urmă realitate. Bine îmi pare că am procedat așa la momentul respectiv.

Dan are 17 ani acum și se consideră diferit. Deși îl cunoaște deja toată țara, l-am luat puțin la întrebări pentru a vedea cum este el dincolo de proiectul fenomen „Tibi”. Rezultatul, mai jos:

Reporter: Hai să începem cu un mic execițiu de imaginație: asociază echipa pe rând cu o culoare și un animal.

 Dan Iliuță: Echipa e foarte diversă. E total diferit față de toți oamenii cu care am lucrat până acum, pentru că venim din medii diferite. O parte sunt studenți, cu toate grijile lor, cu toate temele pe cap și timp puțin. Ce e cel mai provocator e că nu au răbdare și trebuie mereu să te ridici la nivelul așteptărilor. Ei ar fi cu siguranță roșii, temperamentali, cu impulsul de a continua să lucreze. Vlad și Cezara sunt ca doi tigri, Vlad fiind acela mai naiv dintre ei și mai ușor de păcălit cu „încă o oră…”. Despre cei din spatele camerelor, mă gândesc la un albastru deschis fiindcă  sunt mult mai relaxați și lipsiți de stres sau dacă ar fi să avem echivalentul din Cartea Junglei, o ceată de lemuri mai tandri, dar toți cu intenții bune și muncitori (dacă citiți și voi asta, love you all). Apoi este Vlad (Cristian Pau), directorul de imagine. Lui i se potrivește albastrul marin. E mereu calculat, lucrează intens și din plin. E ca o furtună care pune în ordine tot ce se găsește în cale, dar pot să îl văd și ca pe  un „țestos” bătrân și înțelept. Scenariștii, Vlad și Radu sunt clar maro. Sunt clasici, gânditori și culoarea se poate asocia și cu felul în care se exprimă. Cuvintele, atât în discuții, cât și în scrieri, le curg ca niște acorduri de jazz. Vlad poate fi un șoim atletic, iar Radu poate fi cu siguranță un labrador negru cu o pipă pe un fotoliu de la Capșa. Apoi mai e Luca. Verde și incofundabilul sloth (într-un sens bun), atâta zic. Dacă ne combini pe toți, îți dă o frumoasă arcă a lui Noe.

R: Trecând la lucruri mai serioase, să nu uităm că începuturile tale nu au fost legate doar de lumea filmului. Ai fost colaborator LZR. Cum te-a ajutat experiența aceasta cu scrisul în ceea ce faci tu acum?

D.I: Îmi amintesc când eram în clasa a 9-a și am scris pentru prima dată revistei, în speranța că o să fiu acceptat. Lucrurile s-au schimbat pentru mine extrem de mult în acești trei ani, de când sunt la liceu. Îmi amintesc, chiar și în legătură cu experiența asta, cât de neîncrezător și timid eram după ce am trimis acel mail. Am luat câteva compuneri pe care le făcusem până în acel moment, câteva fotografii landscape din vacanță și le-am trimis pe toate într-un word, ca un fel de plic îndesat cu „best of-urile” mele. Am fost atât de fericit când am fost acceptat, credeam că nu există bucurie și onoare mai mare. Mai degrabă, cred că atât revista, cât și trupa de teatru și departamentul artistic din liceu, iar mai apoi, trupa LCA, au fost niște pași esențiali pentru mine în comunicare. M-am deschis lumii și am lăsat lumea să îmi intre în viață, suficient încât să mă pot inspira pentru viitor.

R: Ai început cu planuri mari totuși pentru vârsta pe care o ai. Ai inițiat o trupă de film în liceu (LCA), ai cochetat la un moment dat cu actoria, scrisul și teatrul, iar acum  datorită proiectului „Tibi”, o Românie întreagă cunoaște povestea regizorului de 17 ani care a fost acceptat la Cannes Short Film Corner. Lămurește-ne puțin cum ar trebui să vadă un adolescent succesul”.

 D.I: Nu pot numi succes un prim val care poate la fel de bine să dureze și să mă mențină în ceea ce eu vreau să numesc pe viitor o carieră de vis, dar poate la fel de bine să treacă și să se liniștească apele în necunoscut. Depinde de tine ce faci ca să te menții acolo. Nu e o vacanță. Lumea e agitată, întotdeauna vrea câte ceva de la tine și e greu să îi mulțumești pe toți. Succesul e foarte relativ și fiecare își face o concepție proprie despre cum reușești în viață. Dacă ar fi să fie pentru mine, pe lângă țelul suprem și de neînlocuit de a fi fericit, ar fi mereu să fiu relevant. Rămâneți concentrați pe ce vă place și nu uitați unde vreți să ajungeți, nu lăsați pe nimeni să vă spună ce să faceți și amintiți-vă mereu care e target-ul.

R: Au fost momente mai tensionate în care părea că toată lumea era împotriva ta. Nu toți au avut încredere în tine și nu mulți au fost cei care au rezonat cu ideile și visurile tale. La un moment date erai aproape de a renunța la pasiunea ta. Ce te-a făcut să continui ?

 D.I: Am început să nu mă mai las influențat de ce spun oamenii. Pentru mine, asta a fost cheia. Nu voi putea niciodată să îi mulțumesc pe toți și nici nu voi încerca, pentru că fiecare are dreptul să privească spre cine își dorește și să își aleagă singur prietenii, colegii de echipă și modelele. Mi-am dat seama că nu sunt dator față de nimeni în afară de mine, așa că am început să mă exprim pe cât am putut de sincer. Încă mai am de explorat părți pentru viitor, ceea ce mă bucură, pentru că prevăd o sursă nesfârșită de inspirație. Am tot timpul să încerc diferite lucruri și sunt conștient că lucrurile nu o să rămână așa. Cine știe dacă voi mai face film peste 10 ani sau o să mă atragă altceva? Întotdeauna ai urcușuri și coborâșuri. Dacă ai merge pe o pistă dreaptă, unde ar mai fi plăcerea? Important e să înveți traseul, să vezi pe unde apar gropile.

R: Să vedem cum stai la capitolul improvizație. Completează propozițiile așa cum îți place ție mai mult:

 D.I: Cred într-o repetare a istoriei.

Dacă mâine ar fi să mor, azi aș trage cortina.

Nu suport să stau la masă fără să îmi bâțâi un picior atunci când sunt entuziasmat de ceva.

Nu las ca lumea să se ia de cum îmi aranjez părul, fără să nu mai dau o dată cu mâna prin el.

Amintirile sunt întotdeauna subiecte bune de a spune povești.

Prietenii pot fi câteodată specii pe cale de dispariție.

R: Nu toată lumea poate să spună povești și cu siguranță nu toată lumea poate să facă o artă din asta, mai ales în timpurile noastre când industria cinematografiei a evoluat atât de mult bazându-se pe diverse tehnologii și efecte speciale. Cum crezi tu că poți să aduci un „suflu nou” în film?

D.I: Dincolo de pereții apartamentelor de blocuri comuniste și dincolo de cadrele lungi și tremurate, noul stil cinematografic românesc este și el parte a unei evoluții pe care o urmăresc cu interes. Dar un termen ca „nou” nu poate fi etern, pentru că altceva îi va lua locul. Am văzut cu toții asta, în ultimul an cel puțin. Dacă ar fi să îmi las o amprentă inovativă, nu aș face-o decât prin a spune povești sincere, cu care rezonez. De acolo începe magia.

R: Dan, te felicit, de azi ești ministru al educației. Acum tu ai puterea să decizi ce se întâmplă mai departe. Care sunt schimbările pe care le-ar surveni sistemul de învățământ românesc din punctul tău de vedere?

D.I: Nu vreau să se confunde ideea de școală cu cea de educație. Pentru că sunt două lucruri complet diferite. N-am de ce să mint: mie nu îmi place să merg la școală. Oricâtă dragoste aș avea pentru liceul în care învăț, oricât de mult mi-ar plăcea colegii cu care am atâtea în comun și cât aș aprecia profesorii. Așa cum e ea acum, școala e un loc unde mergi, să stai în bancă lase ore pe zi și să privești în timp ce altcineva îți vorbește, apoi să pleci acasă. Timp de doisprezece ani, se repetă toate acestea. Ieșim cu toții apoi din liceu, mergem spre facultăți, ne știm deja alegerile standard  cu trei ani înainte și ne întrebăm într-un final ce facem cu viețile noastre. Ce mai ajunge să ne motiveze? Am început, unii dintre noi, împreună, priviți mai întâi cu scepticism, să ne formăm propriile activități, unde să ne simțim speciali în propriul fel. Cred cu tărie că avem nevoie de o schimbare, și asta cât mai curând. Iar schimbarea asta, contrar a ceea ce crede toată lumea, nu presupune să stai, să acuzi, și apoi să aștepți. Presupune mai degrabă, o înțelepciune colectivă și un angajament de viitor: să fim noi generația cu o mentalitate care să ne placă să o fi întâlnit și noi, când eram mai mici, de la cei mai mari, și să fim noi cei care să vrem să deschidem calea spre viitor. Nu putem să ne așteptăm să ni se ofere lucruri noi prin procedee vechi. Ar fi bine să conștientizăm lucrurile, să luăm ce e bun și ce nu e atât de bun din conceptul de „școală” și să privim înainte. Avem toate cele necesare sub ochii noștri.

 R: Revenim la capitolul asocieri. De data aceasta compară-te cu o carte și o melodie.

 D.I: The Kite Runner de Khaled Hosseini și Formidable de Stromae.

 R: Interviul se lasă și cu provocări pe final. Cum ai convinge un adolescent să se ducă la cinema în loc să meargă într-un pub în Centru?

D.I: Nu cred că e nevoie de acest lucru. Dacă vrea să se ducă într-un pub în Centrul Vechi, e mai mult decât liber să o facă. Suntem cu toții responsabili de deciziile pe care le luăm.

R: Pentru cititorii LZR, ce mesaj vrei să le transmiți?

D.I: Vă mulțumesc tuturor celor care ne-ați susținut să facem acest film, dar și cei care nu m-ați susținut pe mine ca persoană. Am învățat foarte mult de la fiecare dintre voi.

2015

Foto: arhiva personală

Teodora Agarici

Face parte din grupul lăzăriștilor plini de ambiție și optimism, fiind o elevă pasionată de scris, literatură și de ideea de a se autodepăți în tot ceea ce face. Găsește întotdeauna în ea voința de a trece peste orice obstacole care o împiedică în a-și atinge obiectivele, promovează creația și imaginația. Se definește ca fiind o sursă infinită de originalitate, spontaneitate și creativitate. Scrie pentru că îi place. Pentru că asta simte. Este mereu acolo pentru voi, oricare v-ar fi problemele.