Simulare Bacalaureat

Ivona Catană

Subiectul I – Introducere

Încep acest eseu în, poate, cel mai barbar mod cu putință, printr-o observație, iar pentru asta cer iertare instanței stilistice a limbii române! Totuși, găsesc necesar să precizez faptul că eseul meu nu răspunde – și, mai ales, nu își propune să răspundă – niciuneia din cerințele subiectului de Bacalaureat, fiind mai degrabă o încercare de a scoate la lumină acele lucruri care sunt de obicei uitate, care rămân mai totdeauna în umbra formei standard a examenului, acele brațe ale Limbii și literaturii române care se aruncă în gol, nemaiavând ramuri de care să se apuce.

E posibil să mă înșel; se prea poate ca literatura română să nu fie, într-adevăr, nimic mai mult decât o structură întemeiată pragmatic, în care fiecare operă își găsește locul ei, ca într-un mecanism de definiții și interpretări legate între ele cu un aparent simț critic. Mă încăpățânez să cred, totuși, în existența unei a doua dimensiuni a ei: un spectru de sentimente care trec dincolo de înfățișarea searbădă, de scheletul rece al textului, o ceață care se poate împrăștia și pierde în suflul formei dar care încă rămâne din loc în loc în acele zone de încrucișare a spiritului cu sunetul tăcerii cuvântului. Dar cine sunt eu să susțin așa ceva?

Subiectul II – In memoriam (sau Despre aceia care n-au supraviețuit formei)

Mă întreb dacă, oare, Nichita Stănescu ar fi fost mâhnit de faptul că numele său e prea rar întâlnit în programa pentru Bacalaureat. Poate că, dacă ar fi știut, n-ar mai fi spart cubul și, lustruindu-l cu ochi homerici, ar fi reușit perfecțiune formei (astfel, ar fi fost poate inclus și în programa pentru Matematică!). Oare ar fi strivit Blaga corola de minuni a lumii spre a-și croi un drum mai larg, mai circulat prin câmpul literaturii considerate esențiale și, deci, studiate pentru Bacalaureat? Cei doi ar trebui să se simtă, în orice caz, privilegiați, deoarece numele lor au reușit, iată, să urce în clasamentul nostru literar până la un anumit nivel, să fie menționați ca autori pe etichetele unor opere integrate perfect în schema inspirației poetice. Alții rămân cu totul părăsiți în umbra clișeelor înălțate parcă mai sus și mai neîntemeiat cu fiecare generație. Se poate să fi găsit în sfârșit motivul dezintegrării lui Cioran! Pesemne că presentimentul absenței sale din subiectul simulării îi tremura ca o palpitație a eului.

Ar fi fost mai bine dacă s-ar fi redactat un manual al scriitorului valoros; astfel, cu toții ar fi reușit să își înființeze opera potrivit parametrilor, și s-ar fi regăsit și ei pe același loc de cinste cu marile chipuri ale istoriei literaturii noastre. Mateiu Caragiale ar fi înțeles, de pildă, că nu e indicat să își scrie titlul operei în limba engleză; el ar fi ales, deci, în loc, un titlu mai lesne de înțeles și mai în acord cu scopul său evident (de a fi inclus în schema de genuri literare a programei de Bacalaureat): în loc de Remember – Amintiți-vă de mine!

Acest manual nu a fost alcătuit, însă, niciodată și, din fericire (sau din păcate pentru Bacalaureat, deoarece i-ar servi drept cea mai dragă unealtă) atâta timp cât vor exista autori care să refuze simpla însușire a formei, care să tindă de fiecare dată către nou și nemaiîntâlnit, care să inoveze și să îngreuneze travaliul întemeierii lui schematice, nu va prinde rădăcini.

Dacă Titu Maiorescu ar fi știut că teoria sa, a formelor fără fond, va deveni subiect posibil pentru acest examen (care poate fi un exemplu de aplicare a aceluiași principiu) ar fi subliniat poate faptul că pericolul lipsei de esență nu trebuie neapărat să vină din afară, din împrumutul modelelor străine, ci se poate manifesta la fel de bine și ca urmare a unei tendințe de formalizare exagerată, de standardizare, de generalizare în interiorul literaturii române.

Alt supraviețuitor al sitei valorii literare, Mihai Eminescu, nu ar mai fi scris probabil niciun rând dacă ar fi prezis că sunetul versului său va căpăta un cu totul alt soi de nemurire decât acela la care aspira: o permanență apatică (adică lipsită de pathos, de pasiune) drept simbol al literaturii noastre naționale, scriitorul ridicat la rangul de maestru într-un mod gratuit și rareori pe baza unor argumente asumate (greșeala stă, aici, tocmai în acel simț critic aparent pe care l-am menționat mai devreme, care privează comentatorul de la a-și exercita o opinie proprie; acesta – liceanul care se pregătește pentru Bacalaureat – împrumută, în schimb, opiniile criticilor, fără a le trece prin propriul său aparat critic. Mai mult, el nu are în vedere nici măcar argumentele pe care aceștia le aduc atunci când fac o judecată de valoare despre un scriitor sau altul, însușindu-și opinia în absența substanței ei). Aceasta este, din nou, nimic mai mult decât opinia unui licean. Poate, în realitate, toți acești scriitori ar fi privit manualul de realizare a operei literare drept o achiziție în tezaurul nostru cultural.

Subiectul III – Și totuși ne numim “oameni liberi”

Cultura este pentru om alipirea sufletului la un orizont și cultivarea sa interioară prin aproprierea murmurului spațiului de care aparţine. Cultivarea esenței cunoașterii este, deci, ceea ce deosebește cultura de o însușire a înfățișării goale  de conținut a informației; cultura se găsește în aprofundare și în umplerea cu sine a tot ceea ce îți înscrii în tine. Aristotel menționează în Politica termenul sclav și îl explică drept acea persoană care învață sau făptuiește pentru mulți alții, și nu pentru sine sau pentru virtute. A fi cu adevărat liber ar însemna, așadar, culturalizarea dezinteresată, în sine și pentru sine, a persoanei care are răgazul necesar pentru aceasta. În orice alt caz, studiul se realizează în mod fals, fiind un instrument, o pârghie socială și nu un scop.

Compunerea unui manual universal de scriere a operei literare ar însemna moartea esenței literaturii, înăbușirea acelui freamăt al inspirației într-o sintaxă a textului. Îmi rămâne numai să sper că acest ideal spre care pare uneori a se tinde este încă foarte departe, mulțumită sorginților adânci și spumoase ale ingeniozității umane!