Tu ai căzut în capcana tehnologiei?

În ultima vreme, auzim de prea multe ori binecunoscutul reproș „Petreci prea mult timp cu telefonul!”, urmat de acea privire dezamăgită și furioasă a părinților noștri. Ce poți face atunci? Poate tocmai erai în timpul unei discuții aprinse cu cel mai apropiat prieten, scriai mesaje siropoase acelei persoane speciale sau aveai o conversație banală cu vreun coleg. „Stai puțin, mama, termin imediat”, spui grăbit, tastând în continuare pe Whatsapp cu o viteză uluitoare. Simți însă privirea dezamagită și ostilă, care continuă să te fixeze.

„Imediat, imediat!”, adaugi, sperând ca părintele să te lase, eventual, în pace. Însă presiunea persistă, secundele se scurg, iar apoi urmează ultima picatură: amenințarea. „Dacă nu lași telefonul din mână în momentul ăsta, ți-l confisc pentru toată săptămâna!”

Cât de nedrept! Dar nu ai de ales. Ești obligat, așa, din senin, să întrerupi discuția existențială în care erai prins și să ridici privirea umilă către părinții nemultumiți. Deși ești plin de revoltă, știi că au dreptate. Și pentru că sentimentul de vină parcă nu era îndeajuns de intens, aceștia își continuă, senini, mustrarea. „Când ai petrecut ultima dată timp cu noi, familia ta? Îți uiți prioritățile!”

Oh, părinții! Știu exact ce să spună ca să te facă să te simți din ce în ce mai prost și să ajungi să spui, într-un final, cuvintele magice: „Îmi pare rău! Aveți dreptate.”Și cu asta parcă se mai ameliorează sentimentul de vină care te copleșise. Se așterne, provizoriu, pacea pe câmpul de luptă. Închizi telefonul fără să te mai gândești la conversația neterminată și ajungi să te bucuri de compania familiei. Dar, nu știu cum, din dintr-o discuție banală și relaxată, se ajunge cumva la o morală legată de absențele prea numeroase de la liceu, notele din teze, temele nefăcute și așa mai departe. Când până și familia se satură de aceleași certuri, încerci și tu, timid, să bați în retragere. Rostești o scuză bine gândită și ajungi din nou în camera ta cu doritul trofeu în mână: telefonul.

Pare că tu ești stăpânul. O clipă. Însă privind mai atent, devii, zi după zi, involuntar un mic sclav al acestei mașinării de ultimă generație, care te confiscă și te subjugă. Secunde, minute, ore se scurg parcă prea rapid, iar timpul este pur și simplu înghițit dintr-o dată, consumat fără nici cea mai mică urmă de conștiință. Într-adevăr, ajungem să petrecem prea mult timp prinși în lumea virtuală, pe care o găsim din ce în ce mai incitantă. Dar se poate numi oare comunicare în adevăratul sens al cuvântului? Da, ne oferă intimitate, discreție și un oarecare confort când te prinde 3 dimineața în conversații fără început și fără sfârșit și, în definitiv, fără niciun sens. Este mult mai ușor așa decât să-ți privești în față prietenul și să îi spui exact ce crezi despre el cu toată sinceritatea de care ești capabil.

Comunicarea virtuală nu e nocivă, cel puțin nu imediat. Pare că o stăpânim pe deplin, dar, de fapt, ea ne stăpânește pe noi. Poate că nu e așa mereu, dar la un moment dat, dincolo de ce spun părinții, este nevoie de o trezire. Altfel, viața va fi mereu în altă parte, captivă acolo, în acel mic dispozitiv aparent inofensiv.

Fotograf : Patricia Stan