Omul din vârful lumii

A fost odată un om al cărui nume nu contează. Nu contează ce culoare are părul lui, ce a mâncat de dimineață și nici ce măsură poartă la pantofi. Ascultă-i, în schimb, gândurile gălăgioase, înțelege-i zâmbetul larg, privește-l doar în ochi și ghicește-i dorința sălbatică oglindită în albastrul acestora. E o dorință ce provoacă dependență, pentru că tot ce spune ea zi și noapte este „vreau mai mult, vreau și mai mult”, chiar și atunci când se află în vârful lumii.

Primul lucru pe care oricine l-ar întreba dacă l-ar vedea pe acest om cocoțat acolo ar fi ce face și, poate, cum a ajuns acolo. Răspunsul este simplu și este chiar ceea ce îl face să zâmbească atât de lacom: succesul. Pas cu pas a mers pe drumul propriu, cum mergem toți, însă la un moment dat acest drum a început să urce. A întâlnit norocul care i-a adus numai bucurii și reușite și care l-a învățat cum să fie sigur că drumul lui nu se oprește din urcat până nu ajunge în vârf.

Așadar, stă, în sfârșit, în vârful lumii sale, o aparentă destinație a unui drum care nu se termină, de fapt, niciodată. E o liniște deplină, ca cea dinaintea furtunii, care îl face să se relaxeze. Simte că zboară în cerul nesfârșit care îl înconjoară, ceea ce îl face să uite pentru câteva momente de durerea pe care o simte în picioare de la atâta urcat pe treptele lumii. Priveliștea pare atât de amețitoare, atât de vie și de promițătoare.

Însă el cunoaște lumea mai bine ca oricine altcineva. Știe egoismul, viclenia și disprețul cu care oamenii care o alcătuiesc trăiesc unii cu ceilalți. Neagă cu încăpățânare nevoia sa de a avea alături pe cineva. A negat-o pe tot parcursul drumului său prin țigări fumate excesiv una după alta și cafele mult prea tari. I-a negat parfumul dulce și sunetul tocurilor ei pe parchetul nou din casa pe care ar fi putut să o împartă cândva. I-a negat lacrimile și a înecat undeva în disperare țipetele ei urmate de o ușă trântită. Apoi a rămas indiferent în fața prietenilor, în fața oamenilor care îi păreau dintr-o dată mult prea inferiori. Plecarea fiecăruia păruse atunci doar o eliberare în agendă.

A fost odată un om de succes, care avea întreaga lume la picioare. „Ce om norocos”, ai spune. Privește-l cu atenție în ochi, drag cititor, și ghicește-i, în ciuda faimei și norocului, singurătatea.

Foto: Mara Lăcătuș

Adriana Bonciu

Adriana. Adri pentru cei care spun lucrurilor „pe porecle”. Este o persoană veselă, prietenoasă, dar și sensibilă, nehotărâtă – o fire simplă în moduri complexe. Ca adolescentă, va avea întotdeauna mai multe întrebări decât răspunsuri. Iubește zâmbetele, ciocolata și acele mici gesturi care ne fac să ne îndrăgostim. Este atentă la detalii, oamenii fiindu-i cea mai bună inspirație.