Je suis Charlie: crime regretabile, incompetență și confuzie

Pe 7 ianuarie 2015  apărea la televizor știrea despre un atac terorist asupra redacței jurnalului „Charlie Hebdou”, soldat cu 12 morți, dintre care 10 ziariști și 2 polițiști. De aici au început dezbateri despre dreptul la libera exprimare și despre religia islamistă, am urmărit cu stupoare o încercare a poliției franceze de a-i prinde pe teroriști, iar toate aceste evenimente au fost înglobate sub titulatura #JesuisCharlie. Au existat totuși și lucruri ale căror justificare nu le-o găsesc: scopul caricaturilor cu subiect religios, motivele acestei crime și modul în care autoritățile au intervenit pentru rezolvarea problemelor.

Nu pot rezona cu o publicație care alege să jignească o comunitate numeroasă la ei în țară, imputându-le fapte de care ei nu sunt vinovați și pe care nu au cum să le schimbe. Nu văd cum a fi musulman este o vină, fiecare dintre noi se naște într-o familie care aparține unei anumite religii, mai mult sau mai puțin permisive, în funcție de norocul fiecăruia. E adevărat că religia islamică, din prisma noastră, este una extrem de restrictivă și că încalcă grav drepturile fundamentale ale omului, în special pe cele ale femeii, dar acesta nu este un lucru pe care să îl tratăm cu umor și nici un motiv pentru a ne bate joc de acei oameni. Nu este absolut nicio problemă în a evidenția lacunele și problemele acestei religii, dar de aici până la a-ți bate joc de adepții ei și de valorile în care cred aceștia este o cale lungă, mai ales că nici unul dintre noi nu este în măsură  să o facă, nimic nu ne dă dreptul de a-i judeca pe alții și, ironic, creștinii erau cei care ardeau oamenii pe rug, așa că nici din punctul de vedere al religiei nu putem spune că suntem superiori.

www.sowetanlive.co.za

Totuși, oricât de intrigante ar fi fost aceste caricaturi, oricât de lipsite de scop sau motivare, tot nu reprezentau un motiv suficient pentru crimă. În primul rând, nimic nu ne oferă superioritatea necesară pentru  a lua o astfel de decizie față de altă ființă umană, indiferent de originile, credințele sau ideile acesteia. În al doilea rând, cei doi teroriști au spus că au făcut acest atac „în numele lui Allah”, dar nici acesta nu mi se pare un motiv suficient. Religia islamică trece „uciderea unui om” pe lista „Marilor păcate”, așadar a merge și a împușca niște oameni crezând că tu îți răzbuni divinitatea contravine credinței musulmane, fiind chiar opusă, ceea ce înseamnă că orice motiv invocat până acum pentru aceste atacuri nu mai stă în picioare. Probabil singurul care a respectat atât valorile musulmane, cât și drepturile ziariștilor, a fost polițistul Ahmed, mort în încercarea de a-i opri pe teroriști să ajungă la cei zece francezi, iar pentru acesta a apărut și #JesuisAhmed.

Ultima instanță integrată în această problemă este reprezentată de autoritățile franceze, care nu au părut să gestioneze prea bine situația. Franței, țara care până acum dădea lecții altor state, i-au fost necesare trei zile pentru a prinde doi oameni a căror dotare era net inferioară celei pe care o posedă „Republica”. În trei zile, oamenii din toată lumea au trecut de la teama că cei doi nu vor mai fi prinși și că vor scăpa nepedepsiți, la cea că vor mai face alte victime în acțiunea de luare de ostatici din tipografia din Paris, lucru ce s-a și întâmplat de altfel. Adaug la acest lucru și informația conform căreia se știa deja despre acești doi frați, că existau reportaje cu și despre ei la televiziunile franceze și că fuseseră de altfel monitorizați în ultimul timp de către autorități.

Trebuie însă reținut că acei oameni, atât ziariștii, cât și civilii, nu ar fi trebuit să moară. De altfel, nimeni nu ar trebui să moară din cauza ideilor sale, indiferent că acestea sunt bune sau nu, că jignesc sau laudă sau că unii rezonăm sau nu cu ele. Din acest punct de vedere, rezonez cu #JesuisCharlie, dar în ceea ce privește publicația, motivele atacului și gestionarea problemei, nu mă identific cu aceste lucruri.

Sursă foto: Prima poză (Click aici)

                      A doua poză (Click aici)

Carmen Pălimariu

Este lăzăristă iubitoare de filme bune, muzică, literatură şi cel mai important, scris. Consideră că în orice scriem sau creăm lăsăm o parte din noi, fie că e vorba de un bileţel, o carte sau o pictură, fiecare poartă ceva din personalitatea noastră, aşa că ea îşi inserează personalitatea în LZR. Pentru detalii, nu ezitaţi să-i citiţi articolele.