Rețeta unei copilării pline de prăjituri, lapte și dorințe

Cred în Moș Crăciun de când mă știu. De când bunica îmi citea înainte de culcare povești despre el, despre renii și spiridușii săi. De fiecare dată râdeam și îmi imaginam cum ar fi dacă Moș Crăciun m-ar plimba și pe mine o dată cu sania lui zburătoare, dacă m-ar lăsa să cobor și eu cu el prin hornurile caselor și să așez cadourile mult dorite pe sub brad. Dacă mi-ar da și mie, cum le dă spiridușilor lui, misiunea de a sorta scrisorile copiilor și de a face liste cu obiecte, pe care mai apoi să le trimit la sediul principal al fabricii Moșului din Laponia. Dacă mi-ar oferi și mie puțin hățurile saniei și mi-ar da lecții de condus pe zăpadă. Dacă aș putea să fiu și eu martoră la „Ho ho ho”-ul Moșului și să aflu dacă toți renii domnului Crăciun au nasul la fel de roșu și de strălucitor.

La vârsta aceea, astea erau dorințele mele din Ajun, pe care nu mi le puteam îndeplini decât în vise. Oh, și ce vise profunde și frumoase… Îmi și amintesc cum mama îmi spunea a doua zi de dimineață că iar am râs în somn. Păreau atât de reale! Mă trezeam cu gândul că trebuie să mă grăbesc să mă ridic din pat, să fug la Moșul, să îi transmit că i-am îndeplinit cerințele și că am contribuit și eu puțin la fericirea tuturor copiilor de Crăciun.

Nu vă gândiți totuși că nu aveam și griji: îmi începeam scrisoarea către Moșul cu o săptămână înainte, căci vă închipuiți câte dulciuri și păpuși trebuia să includ în ea. De Ajun pregăteam farfuria perfect lustruită cu prăjituri și o cană de lapte cald pentru dumnealui (mereu mi-am dorit totuși să știu cam ce vârstă are). O așezam pe masa cea mai apropiată de ușa de la intrare, căci mă gândeam că vine destul de istovit de la un așa drum și că îl ajut să își ducă misiunea până la capăt. ​Totuși eram curioasă cum de reușea să ajungă atât de repede peste tot și să facă atâta lume fericită într-o singură noapte. Îl întrebam pe bunicul dacă nu cumva sunt mai mulți Moși, iar el dădea întruna din cap în semn că nu.

Cu vârsta, curiozitatea și dorința de a cunoaște au devenit din ce în ce mai mari și am început să vreau să aflu și mai multe. De exemplu, exact pe la ce oră trece pe la casa mea și cum se aude tropăitul renilor în depărtare, ce sunet provoacă sania când se oprește, cât de mare poate fi sacul Moșului, dacă nu cumva echipajul „crăciunesc” nu poseda și harta fiecărei locuințe, unde este notat locul bradului familiei respective. Tot felul de detalii care erau pe atunci esențiale. Nu îmi mai ajungeau visele mele și poveștile bunicii, doream ceva mai real, mai concret.

Așa că mi-am propus câteva nopți de stat la pândă, dând târcoale bradului pe la ore mai târzii, dar mi-era atât de somn, încât mai mereu abandonam planul și mă duceam la loc să dorm. După câteva eșecuri repetate, mi-am dat seama că magia stă în acest mister pe care nu mă gândeam că aveam să îl descopăr vreodată.

Spre deosebire de ceilalți, șocul inexistenței acestui ideal anual m-a străpuns abia în clasa a patra, fericirea mea fiind curmată de o profesoară care credea că am ajuns la o vârstă când părinții nu ar trebui să se mai ascundă de copii cu lucruri atât de mărunte, cum ar fi astfel de povești. Reacția mea? Nu una tocmai plăcută: cum s-a sunat de pauză, am dat buzna într-o cabină de toaletă și am început să plâng în hohote și cu sughițuri. Nimeni nu mi-a înțeles reacția, chiar au început să râdă, căci ei știau de ceva vreme. Simțeam pur și simplu că s-a rupt o parte din mine, o bucată însemnată, de care era atârnată copilăria mea. O perioadă am fost îngrozitor de supărată pe părinții mei, care mi-au ascuns adevărul atât de mult timp, când prietenii mei trecuseră de faza aceea și erau mai „maturi”.

Când totuși am reanalizat, mi-am dat seama că percepția mea legată de situație este greșită și că ar trebui schimbată total. Am început să le înțeleg acțiunile și toată această întreagă mitologie pe care mi-au cultivat-o de mică, căci au vrut să mă țină cât mai departe de o realitate parcă lipsită de orice strop de poveste, de fericire pură. Și cum altfel dacă nu prin astfel de legende, basme cu Iepurașul de Paște, Zâna Măseluță, barza aducătoare de frați și surori sau chiar Moș Crăciun?

Nu-mi concep copilăria fără senzația aceea de teamă la gândul următoarei zi, când aflam dacă am fost destul de cuminte încât să primesc și eu ceva. Aveam fluturași în stomac, cu care mă trezeam numai de Crăciun, când nu dormeam toată noaptea și mă rugam să nu primesc o nuielușă. Câteodată eram chiar mai emoționată decât la unele teste din zilele de azi în momentul despachetării cadourilor, deoarece vedeam dacă bătrânul meu preferat mi-a adus exact ce îl rugasem în scrisoare.

Așadar, mulțumesc, mamă și tată! Mulțumesc că nu v-am auzit niciodată șușotind sau văzut cumpărând cadouri pe care mai apoi să spuneți că le-a lăsat Moșul. Vă mulțumesc că le-ați ascuns mereu undeva, astfel încât să fie de negăsit, în ciuda căutărilor mele câteodată mult prea lungi de-a lungul casei. Vă mulțumesc că în fiecare an ați mâncat din prăjiturile lăsate de mine peste noapte, încât eu să cred că a fost Moșul. Nu vă puteți imagina cât de bucuroasă puteam fi când descopeream firimiturile rămase, iar mai apoi niște pungi sub brad. Mi-ați îngăduit să am ceva frumos, fantastic în care să cred neîncetat toată copilăria mea și mi-ați încurajat nenumăratele povești, prelungindu-mi parcă momentele acelea trăite cu o intensitate de nedescris.

Astăzi, îmi doresc ca aceste povești să aibă o amprentă mai mare în viața copiilor sau, eventual, măcar o durată mai lungă; să fie mai preocupați cu această perioadă superbă a vieții decât cu speranța de a sări etape și a crește cât mai repede, de a deveni adulți, doar pentru că poate a fi mai mare pare mai interesant.

Chiar și acum, când știu adevărul, consider Crăciunul cea mai frumoasă sărbătoare a anului, căci poate nu mai cred în Moș Crăciunul rotofei, aparent cu o burtă confecționată dintr-o pernă și barbă falsă și eventual un costum închiriat din cine știe ce magazin, dar cred în spiritul Crăciunului, care cu siguranță înseamnă mult mai mult decât atât.

Crăciun fericit!

Grafică: Miruna Rădulescu

Alina Georgescu

Alina Georgescu

Deși urmează profilul real, în timpul orelor mintea acesteia întotdeauna zburdă în toate direcțiile imaginabile și neimaginabile, contemplând lumea și visând . Fire foarte sociabilă și comunicativă, admite că nu își concepe viața fără sprijinul oferit de prietenii ei și iubește fluturii, căci nu sunt ingrădiți de nimeni și nimic. De asemenea, debordează de optimism și adoră să i se ceară sfatul în orice situație.