Doar nu te fugăresc tătarii…

Ați auzit vreodată expresia „Profa aia e o babă comunistă!”? Dând de ea de mai multe ori, m-a pus pe gânduri. Cum se întâmplă că noi, când descriem o persoană autoritară, severă, care nu ne place, apelăm cu ușurință la termenul ăsta? Tonul meu nu este în niciun caz unul dezaprobator sau critic, pentru că și eu am folosit expresia asta.

Generația noastră face cu ușurință apel la regimul comunist, deși, spre deosebire de majoritatea românilor de astăzi, a fost născută după revoluție, după guvernul interimar, după mineriade, aproape de schimbarea mileniului. Nu știm cu adevărat ce înseamnă „o babă comunistă”, nu am fost nevoiți să avem părul tuns periuță sau bentiță albă, am auzit numai de la părinți sau de la profesori cum se purta matricola pe umăr, cum tovarășii profesori trăgeau de ele că să vadă dacă se pot scoate, iar aplauzele de la cântecele și poeziile patriotice răsună numai în imaginația noastră. Un profesor de germană mi-a explicat acum ceva timp cum o persoană responsabilă de  buna conduită a elevilor își plimba două degete prin părul băieților, iar dacă se vedeau fire mai lungi de grosimea degetelor, erau trimiși acasă. Un alt profesor, de educație civică, ne-a povestit nouă, clasei lui, că până la 17 ani nu a știut că are părul creț. Noi nu am trecut prin asta, și totuși, amintirea rămâne absolut vie în mentalul colectiv, în limbă. Cuvintele pe care le folosim, etimologia lor, expresiile uzuale pot reflecta mai multe lucruri despre noi ca popor, despre istoria noastră, căci istoria și limba se întrepătrund.

Poate două exemple mai relevante la subiectul nostru legat de cum vorbim, pentru că fac trimitere la o perioadă mai îndepărtată,  ar fi „Doar nu dau tătarii” și  „Parcă-l alungă tătarii (din urmă)”, folosite la adresa cuiva care se grăbește.  Începând să ne atace cam acum 800 de ani și revenind de-a lungul a mai multor secole, frica de tătari  ne-a intrat în sânge, a rămas întipărită în vocabular. Mai există tătari, cel puțin urmașii lor, dar nu am fost fugăriți niciodată de vreunul. Nici nu știm  noi toți exact cum arată, dar parcă putem să întindem mâna și să atingem frica mată atunci când liniștim pe cineva că nu urmează un asediu tătăresc.

Dar istoria nu și-a lăsat amprenta în niciun caz numai în română. Privind și spre engleză, țăranii, adică oamenii din folk, aveau grijă de cow, dădeau de mâncare la sheep și lamb, schimbau grajdul la pig, aduceau paie pentru calf, poate mai vedeau prin pădure o deer (toate cuvintele astea sunt de origine germanică, adică de la părintele englezei), iar the artistocrats, neavând vreo legătură, nici măcar de limbă, cu vreun peasant, mâncau beef, pork, veal, sau venison, fripturile fiind așa numite pentru că înalta societate, vorbitoare de franceză, nu avea tangențe cu animalele decât în farfurie.

Mă întreb, pentru că în niciun caz nu pot să-mi dau un răspuns, dacă suntem îmblânzitorii limbii, cei care o modelează, o sculptează, o cizelează, o stăpânesc sau dacă doar ne lăsăm purtați de ea, ca de un torent, înotând ici-colo. Nu mi-a fost dat să am mai mult de o limbă nativă și să pot învăța mai mult de aproape două străine, așa că nu știu cum gândește o persoană în a cărei limbă verbul mereu pe ultimul loc stă, cum e în turcă. Sau o persoană nevoită să apeleze la cuvintecaresescriuașa (mă uit la voi, Deutschsprechers). Sau una căreia diminutivele sau genul substantivelor i se par mici curiozități. Sau mai rău, un vorbitor de limbă în care verbul „a fi “           omis.

Grafică: Miruna Rădulescu

Andrei Șerbănescu

Andrei Șerbănescu

Este interesat de informatică, matematică, dezbateri academice și literatură, considerând chimia un tărâm ezoteric, fascinant și intrinsec de neînțeles. Poate în câteva secunde să tranforme un număr din baza 10 în baza 2, astfel, în momentul când a intrat în LZR avea 10001 ani (17 scris în binar). Când nu scrie în Python sau C++, se dedică revistei.