Error 404: Copilul care nu voia să crească.

Visez. Creez. Iubesc. Dar cine sunt eu?  Dintr-un amalgam de cuvinte a apărut faptur, o faptură care a dat naștere la alte sute sau chiar mii de cuvinte.

Ne naștem, și când se întamplă evenimentul ăsta, noi, plangem, iar ceilalți zâmbesc cuprinși de extaz. Creștem, învățăm să mergem, să mâncăm, să vorbim, să ne integrăm, mai pe scurt.

De mici, visăm că vom ajunge prinți sau prințese. Visăm la un regat, asemănător celui din basmele pe care le ascultam când adormeam. A visa înseamnă libertate, iar cei care cred în visele lor chiar și peste ani, vor ajunge să le îndeplinească. Acești oameni mici creează. Ei, prin inocenta lor, neatinsă de o societate barbară , creează fară limită, căci imaginația acestora, e liberă la fel ca visele. Dar oare au capacitatea de a iubi? Iubirea e însăși puritate, iar ei, în naivitatea lor, ți-o pot da necondiționat pe toată.

Știi ce e trist? Copiii cresc. De fapt, cu totii creștem. Ne aruncăm ursulețul care ne-a apărat noapte de noapte de demonii, de balaurii și de zmeii din poveste, într-o cutie, alături de toată copilaria și puritatea. Mulți dintre noi uităm în totalitate de prima parte a vieții noaste. O simțim de parcă ar fi fost acum o mie de ani și ne îndepartăm treptat de ea. Suntem îmbătați de succes, o iluzie, o morgană, care dispare pe nesimțite și rămânem goi. Brâncuși spunea: „Oamenii care au uitat sa copilareasca sunt morti de mult timp“. Copiii mari iubesc! Da! Și ei iubesc, însă de cele mai multe ori, o relație se termină cu un ucigaș și o victimă care, cu inima adânc strapunsă de cuțitul desparțirii, caută niște răspunsuri, încearcă să uite, să se vindece. Ca orice rană, care trece rapid sau greu, depinde cât de mare e gaura lasată de la dispariția celeilalte inimi din corpul tau.

Dar vobind depre noi, despre ei, am divagat de la intrabarea de bază… „Cine sunt eu?“

Nu știu…cred că sunt Dragoș…adică: Bună, sunt Dragoș!,  dar parcă nu e de ajuns. Nu sunt doar un nume, doar un cuvânt. Sunt un nebun care se învârte în ploaie ascultand Vama, „18 ani“, la aniversarea lui de 19, fară să conteze. Râd isteric, plâng ca să mă descarc, apoi râd iar la gluma unei persoane pe care o numesc prieten. Visez. Visez ca să mă simt liber. Adeseori, visez că zbor, iar cateodată acele aripi pe care nu le văd, apar și îmi dau puterea de a zbura catre infinitul apus, ca sa descopăr un nou răsărit. Creez zâmbete, chiar daca e vorba de acela pe care îl văd prin niște lentile sau de cel pe care il văd pur și simplu pe chipul acelei persoane speciale din acea clipă. Am uitat ceva? A da! IUBESCsunt un copil, vreau să rămân mereu așa, chiar dacă trupul se dezvoltă, apoi îmbătrânește si în cele din urmă moare…copilul nu trebuie să moară vreodată.

Tu, cine ești?

Notă de jurnal

2.iulie.2014

PS. „ Dragoș, când vei citi asta ca s-o corectezi, peste 6 luni, 1 an, 2, 3, adu-ți aminte de mine. De cel care a scris în seara zilei în care ai dat BAC-ul la mate, chestia asta. Adu-ți aminte de mine, dar mai exact de interiorul tau, că exteriorul nu cred că o să se schimbe prea mult. Adu-ți aminte de ceea ce simți, ce e înauntru și meditează…știu că vei face asta dar am vrut să fiu sigur că nu uiți. Meditează asupra a tot ce e în tine acum, sunt curios la ce rezultat vei ajunge. Eu voi fi acolo. Astept cu interes răspunsul. Ah! Am uitat ceva: nu lăsa ca nimic și nimeni să-ți îmbătrânească sufletul. Menține-l copil, chiar dacă e greu. CAUTĂ FERICIREA, PRINDE-TE DE EA ȘI PĂSTREAZ-O!” 

Dragoş Voicu

este un tânăr pasionat de fotografie. De obicei îl găsiți mai mult pe la evenimentele din Lazăr, pentru că nu este din lăzărist. Vara, în schimb, îl găsiți mai mult prin Sibiu. Primele fotografii le-a făcut în 2012 din dorința de a încerca ceva nou. A avut o expoziție de fotografie la F64 anul trecut și în prezent pregătește una nouă. El își dorește să dea la medicină.