De ce îmi e greu?

De ce îmi e greu să las totul în urmă? De ce nu pot să (te) uit?

Adesea am impresia că răscolesc trecutul, ca eu sunt cea care nu îi dă pace. Tu ești deja pe alt drum și privești înainte, sigur pe tine și rațional. Eu ma răscolesc nopțile prin amintiri, mă afund în vicii și mai ales în multe persoane trecătoare. Eu încă plâng, eu încă aud vocea ta de copil, încă te simt ca aparținând de mine, ca fiind al meu. Ce egoist din partea mea să cred că o persoana poate să aparțină cuiva, oamenii nu sunt jucării care să fie modelate după bunul nostru plac, asa invatam sa credem.

Ai încercat să fii special, să creezi o iluzie a perfecțiunii. Și pentru un timp credeam că imaginea ta este reală, dar m-am apropiat și am văzut imperfecțiunile. Am zis să le iau ca atare, ceea ce am și făcut, cred eu. Am acceptat nebuniile, nervii, certurile și dramele, mai mereu generate de tine.

Am cedat de nenumărate ori la ceea ce imi doream eu, te ascultam, te priveam, dar atunci când eram lângă tine nu eram eu. Nu eram nici măcar eu de acum care stă pe întuneric cu caietul în pat și scrie fraze ciudate. Eram… Greu să recunosc, dar eram o marionetă. Și mult timp am stat așa, fără să îmi dau seama, eu eram prea departe de această lume și nu aparțineam de ea.

De ce îmi e greu să las totul în urmă? De ce să lași „urme în urma ta”? De ce nu pot să (te) uit? Am încercat în final să îți deschid și ție ochii, așa cum ai mei au fost deschiși cu forța de prietenele mele binevoitoare în a mă aduce înapoi cu picioarele pe pământ.

De ce îl numesc „trecut” când face parte din ceea ce sunt astăzi și ceea ce mă face încă să gândesc dincolo de orizonturi? „Daca pui atâtea întrebări… înseamnă că încă îți pasă”. Da, îmi pasă. Da, (te) regret. Da, am fost credulă. Da, ai mințit. Și chiar dacă îmi e greu, există o parte care conștientizează faptul că o sa fie bine. De ce îmi e greu să las totul în urmă? Pentru că au fost cele mai frumoase amintiri și cele mai senine zile. De ce nu pot să (te) uit? Pentru că, spre deosebire de toți, erai perfect de imperfect. De ce îmi e greu? Pentru că te-am iubit; pentru că tu, rapid ai luat-o pe alt drum, pentru că eu încă sunt rătăcită pe drumul parcurs împreună. Și mai știu și că te vei întoarce într-o bună zi pe drumul nostru, iar eu- cu tot cu piesele lipsă și cu inima sfărâmată în mii de cioburi- nu voi mai bântui vechile cărări precum o fantomă. Și te vei opri, în mijlocul drumului, sigur de această dată tu.

Te vei întreba: „De ce îmi e greu? De ce m-am întors în trecut?”, dar nu voi fi acolo să îți răspund, eu voi fi pe un drum nou cu o persoană care va știi să găsească ceea ce lipsește din mine.

„De ce nu pot să (te) uit?” o să țipi tu. Singur pe un drum vechi ce nu duce nicăieri.

Foto: Andreea Marcu

Petra Stănescu

este o persoană prietenoasă, sociabilă și mereu cu zâmbetul pe buze. Este o fire veselă, dar și sensibilă și se așteaptă mereu ca lumea să devină mai bună. Cedează foarte greu și este orgolioasă, dar este acolo unde îi sunt și prietenii și la nevoie îi ajută. Singurul lucru real pentru ea este scrisul, el îi oferă o lume perfectă sau aparent perfectă.