Când vechiul devine nou

Faptul că generația noastră este ultima care a avut o copilărie și nu o existență în fața computerului, tabletei, telefonului, cât mai izolată de realitate și de orice comunicare cu cei din jur, nu este o noutate. Este ceva la ordina zilei să vedem copii cu privirile blocate în ecranele luminoase, complet absorbiți de lumea virtuală și pentru care simpla minge este un instrument mult prea plictisitor pentru a-l folosi. Aparent, tehnologia ne afectează și negativ, dar tot din vina noastră. Copiii nu își cumpără singuri tabletele, ci părinții consideră că este mai ușor așa decât să se joace în aer liber.

Dar chiar și așa, nu putem să nu recunoaștem că, adeseori, ne-am dori să fim din nou copii, în special în perioada sfârșiturilor de semestre. Nu este singurul lucru după care plângem și suntem nostalgici. Ne lipsesc desenele animate de atunci, când școala părea distractivă la Clasa 402, când eram mulțumiți că părinții noștri nu au un Rembler și că nu sunt veterani de război sau când vedeam cum trăia Familia Flinstone în epoca de piatră. Recunoașteți că ați da oricând „Rupem boxele” și „30 de grade” pe melodiile ASIA și Simplu. Nu vă simțiți deja de parcă toate aceste lucruri au avut loc într-un timp foarte îndepărtat, când de fapt nu este așa?

Ne plângem în mod constant că îl studiem pe Eminescu și în dungă, dar avem alternative? Sincer, îl prefer pe Eminescu decât pe Cărtărescu și a lui poemă a chiuvetei sau poate simbolismul poeziei este prea profund pentru mine, încă nu mi-am dat seama. Muzica a ajuns în stadiul în care să cânte despre cum „Ce faci iubita? Te-ai încins ca plita”, „Chemați pompierii că se lasa cu fire (citit faiă)” și „Nu poți reaprinde un foc ce s-a stins” – nici măcar din punct de veder logic nu este corect!

Filmele obișnuite din cinematografe lasă și ele de dorit. Rețeta succesului este reprezentată de cât mai multe abdomene goale, lucrate și lucitoare, actrițe de 40 kg îmbrăcate, muuulte efecte speciale, glume obscene și vicii.

Ne dorim constant să ne întoarcem la trecutul nostru, dacă am avea alternativa de a fi din nou copii, dar în prezent, nu cred că ar fi cineva prea încântat de asta. Atunci apare întrebarea: mai putem revoluționa cu adevărat ceva, fără să ne facem singuri rău și să facem ceva de calitate sau vom rămâne mereu cu nostalgia trecutului, constatând doar că azi lucrurile nu mai sunt la fel de bune ca atunci? Cred că ar fi mai simplu să admitem că încă avem nevoie de vechi și că toate noile trenduri sunt doar tentative de a perfecționa trecutul.

Închei prin a spune: Carpe Diem. Nu știm niciodată ce ne rezervă viitorul.

Foto: Andreea Marcu

Carmen Pălimariu

Este lăzăristă iubitoare de filme bune, muzică, literatură şi cel mai important, scris. Consideră că în orice scriem sau creăm lăsăm o parte din noi, fie că e vorba de un bileţel, o carte sau o pictură, fiecare poartă ceva din personalitatea noastră, aşa că ea îşi inserează personalitatea în LZR. Pentru detalii, nu ezitaţi să-i citiţi articolele.