O pagină de jurnal…

05.05.2014

Am început să fac cunoștință, tot mai des, cu acele momente în care nu vrei decât să stai și să te gândești. La mine voi tăia partea cu gânditul. Eu nu prea mă gândesc; mă uit în gol, iar capul meu plutește ca un fulg, chiar dacă îl simt la fel de greu ca doi saci de cartofi. Nu e din cauza vremii de afară… Chiar nu vreau să o învinuiesc pentru starea mea, căci cunosc adevăratul motiv. Dar nu-l pot înțelege.

Câteodată, stau și mă întreb de ce eu trebuie să mă frământ cu astfel de probleme. Cei de vârsta mea nici nu-și bat capul cu asta! De multe ori mi s-a spus (și încă mi se spune) s-o iau mai ușor, să fiu și eu o adolescentă adevărată, să las deoparte seriozitatea asta și să mă bucur de viață. Înainte să încep ceva, îmi apar în minte aceste cuvinte. Și, atunci, mă întreb (aproape în fiecare zi): Oare chiar n-am făcut îndeajuns? De ce simt atâta presiune din partea tuturor (când, de fapt, ea nici nu există)? De ce am sentimentul că n-am atins așteptările celorlalți, când ar trebui să mă gândesc la așteptările mele?

Așteptările mele… Nici măcar nu știu la ce se referă ele. Nu spun că nu am nici o așteptare de la mine. Toți avem. Dar eu n-am reușit să le descopăr, încă. Sunt! Le simt! Încearcă să strige, dar nici măcar ecoul lor nu poate fi auzit. Iar acum, sunt dezamăgită de mine. Da, așa e… Dezamăgită, pentru că mă uit în jur şi îi văd pe toți. Ei sunt siguri de ce vor să facă și, aici, nu mă refer la viitor, ci la prezent. De fapt, mă refer la cunoașterea propriei personae. Sunt furioasă pe mine că nu mă pot înțelege. Chiar atât de greu poate să fie?!… Este. Eu simt o mare greutate. Sunt exact ca cineva care încearcă să facă un pas înainte, dar funia ce îl leagă de copac îl împiedică.

Trebuie să scap de funia asta. Poate am să găsesc o eliberare, cumva. Poate am să cer ajutor… Poate găsesc pe cineva care să mă înțeleagă mai bine decât o fac eu. Mi-a venit în minte o vorbă pe care mi-au spus-o multe persoane – aproape toate pe care le cunosc: „Ai fi excelentă ca psiholog. Înțelegi atât de bine și chiar mă eliberez când vorbesc cu tine.”. Nu știu dacă să râd sau să plâng. E amuzant, într-un fel, având în vedere situația de față. Aș putea vedea partea plină a paharului și să mă imaginez în poziția unui psiholog. Aș putea…

Căștile îmi induc o stare de melancolie. Ascult Ed Sheeran… Era și normal. „Now I see fire/ Inside the mountain/ I see fire/ Burning the trees”… și o lacrimă îmi cade pe obraz.

 <<Asta este o pagină de jurnal. Jurnalul meu… Poate că pare prea trist, chiar dacă el are coperțile roz, cu inimioare albe și blăniță (desigur, artificială) lipită pe margini. Oricum, este doar o zi… Poate că mai sunt câteva de genul acesta în el. Nu mi se pare anormal… Am înțeles că dacă scrii despre ceea ce te doare, te poţi elibera. Eu m-am eliberat! Tu?>>

Foto: Andrei Lumpan

Katia Maria Alaei

Katia este o persoană atrasă de artă, de frumos. De aici vine și înclinația ei spre partea umană: este de părere că, să asculți oamenii și să vezi lumea prin ochii lor, poate fi o modalitate de a te cunoaște pe tine. Iubește animalele, dar nu are încă unul; crede că nu i-ar putea acorda destulă atenție. Pe lângă persoanele dragi, ciocolata i-a fost alături în toate momentele importante, de unde și slăbiciunea ei pentru acest aliment. Momentul perfect: afară o ninsoare liniștită, ea înăuntru, cu o cană de ciocolată caldă, lângă, o lumânare parfumată (cu aromă de măr copt și scorțișoară), iar pe fundal Ed Sheeran, „Small Bump”.