Viața prin obiectiv

În fața ochilor ei mari și albaștri se conturează misterios o fantasmă cu trup omenesc. Silueta este estompată în restul cadrului, dar reușește să găsească câteva trăsături pe care le analizează cu atenție. Ar vrea să își privescă mai mult chipul marmorean, dar colțurile gurii i se strâng într-o crestătură și se strâmbă inofensiv când acesta este acoperit de o carcasă neagră plină de oglinzi și lentile. Înainte să se așeze la locul ei bine stabilit, își mai aruncă o privire peste umărul acoperit de o pânză albă. În minte îi rămâne întipărită imaginea unui bolnav care își ține strâns în mâinile reci și vineți medicamentul.

„Sângele îmi este înghețat în vene și o urmez cu pași greoi către grădina în stil victorian, unde caut cele mai bune cadre pentru primul ei act. Povestea propriu-zisă se derulează când își dezlănțuie talentul actoricesc și reușește să mă prindă în jocul ei. La început, păstrez distanța și îi admir sfios unduirea mâinilor și a trupului. Captez acest tablou sub forma unei informații luminoase care trece și se proiectează pe organele vitale ale camerei mele. Dialogul dintre noi, încărcat de încurajări și sfaturi, creează o atmosferă destinsă.

În urma unei mici dezbateri cu final fericit, hotărâm să ne îndreptăm către foișorul din lemn negru de stejar. Iau o scurtă pauză în care îmi șlefuiesc lentilele, metamorfozate într-un mod ciudat cu ochii mei, apoi continui să îi admir și să îi imortalizez chipul angelic pe care se așează câteva bucle rebele. Lumina caldă îi mângâie înfățișarea și încerc să suprind în urma mai multor cadre contrastul dintre întunericul și fundalului și inocența ochilor ei albaștri. Își intră iar în rol și mă uimește cum se joacă cu expresia și cu propriile sentimente.”

Când ați terminat setul de fotografii te retragi într-un colț cu ochii tăi de sticlă. Ea continuă să te urmărească stângaci, fiind vizibil încântată de faptul că pielea ta a căpătat o nuanță mai vie. Cu o urmă de nedumerire pe față o întrebi ce s-a întâmplat. Buzele ei roșiatice se ridică ca un paravan și se modelează în forma unui zâmbet. Vocea ei calmă îți cere câteva explicații pentru starea ta de mai devreme, dar tu îți pleci capul și eviți un contact vizual și o explicație directă. „Oftez adânc și mă gândesc că sunt un fotoman, adică… un dependent de fotografie, care își trage doza din cadre. Trăiesc într-o altă lume, și mai mult ca sigur asta ar speria-o. Prin ochii mei de sticlă văd toate detaliile și acestea mă ajută în crearea unui cadru perfect. Apreciez mai mult calitățile altora decât o fac ei înșiși și reușesc să găsesc și să transform simplitatea în artă… sunt o ființă complicată și bolnavă.”

Scurtul moment meditativ îl ajută să își ridice încrezător capul. Refuză să îi explice trăirile lui interioare și îi aruncă explicații ordinare, iar apoi pleacă grăbit „în căutarea unui alt personaj, unei alte povești, și unei alte doze.”

Foto: arhivă personală

Mădălina Dobre

Madalina Dobre. Cine este? Eu am văzut o tipă „blondă” cu păr lung și picioare subtiri. Fata care defilează pe un drum drept în căutarea perfecțiunii. Într-o zi am oprit-o la un colț și m-am uitat în ochii ei. Șoaptele ei interpretabile se jucau prin mintea mea, dar am reușit să conturez imaginea unui suflet complicat, dependent de lucrurile simple. Atunci am văzut-o altfel, ca pe un copil ce iubește plimbările prin zăpadă, fotografia și scrisul, cel din urmă fiind cel mai real mod prin care poate trăi.