„Nu există împlinire când avem posibilitatea infinitului. Şi nu e minunat aşa? ”

Ana Mănescu. Autoarea cărţii „alter.ego.”. Fostă lăzăristă. În prezent studentă la Facultatea de Istorie şi editor şef la societatesicultura.ro. Dacă aţi citit articolul legat de lansarea romanului, înseamnă că sunteţi deja informaţi. Deci, haideţi să ne continuăm călătoria şi să vedem ce doreşte Ana să ne transmită…

  • Ce anume te-a determinat să scrii? Cum a început şi cum a evoluat pasiunea ta pentru scris?

Scriu din acelaşi motiv pentru care citesc – nevoia de a trăi cât mai vast posibil. Dacă lectura e o extindere a sinelui, a crea este un pic de eternitate furată. Cu timpul mi-am dat seama că scrisul e terapie, somnifer, alarmă de trezire, linişte, strigăt, panaceu, cunoaştere de sine, împingere a limitelor, loc de joacă. E ceva care devine indispensabil şi imperativ.

  • Cum te-ai defini ca şi persoană, ca un ego?

Scriitoare, cititoare, lifelong learner, autodidactă, ambiţioasă, încăpăţânată, leneşă, timidă, narcisistă, iubitoare de pisici, de ciocolată, de istorie, de muzică, idealistă, intenţionat naivă, duală, contradictorie uneori. Am multe fobii şi obsesii pe care prefer să le numesc laitmotive şi pe care le folosesc ca atare în scris. Cred cu tărie în prietenie, sinceritate şi loialitate, în dragoste şi în mine.

  • Am avut curiozitatea de a accesa şi blogul tău. Cum arăta blogul la început şi cum a fost realizată această tranziţie de la a scrie pe blog la a scrie un roman?ana

Blogul a fost mereu pentru răbufniri. Când scrii un roman, imaginaţia şi stilul nu sunt de ajuns. Ai nevoie de structură, disciplină, consecvenţă. Am scris o mare parte din roman la 19 ani. O făceam în joacă însă, aşa că aveam deja 23 când am citit „Becoming a Writer” de Dorothea Brande. Am realizat că aveam prin natură, nu prin exerciţiu, avantajul de a putea scrie oricând. Am înţeles că originalitatea nu se scrie cu majusculă şi că ţine mai mult de sinceritate decât de invenţie. După două luni trimiteam romanul la editură. Nu a fost deloc greu, odată ce am găsit avântul. De peste un an scriu în fiecare dimineaţă. Un cuvânt. O frază. Zece pagini. Nu contează cantitatea. Nici măcar calitatea, la început – asta e pentru rescriere. Doar să te întorci la scris, zi de zi, având aceeaşi poveste în minte.

  • Care sunt sursele de inspiraţie ale cărţii? Care este mesajul central transmis de aceasta cititorului?

Mi-am dat seama că tindem să ne mulăm unii după alţii şi unii pe alţii. Ceea ce e perfect în regulă dacă te simți întregit. Însă ce se întâmplă dacă ceea ce iubeşti te alterează? Am început să mă gândesc la faptul că oamenii pe care îi iubeşti necondiţionat sunt oglinzile care nu deformează; şi devin perfecţi nu pentru că ar fi lipsiţi de greşeală, ci pentru că îi accepţi cu totul. Atunci am găsit şi mesajul: „Păstrează-ţi esenţa şi iubeşte. În ordinea asta. Romanul e despre a te îndrăgosti realmente şi iremediabil de oameni, de vise, de tine. Şi, pentru mine, e foarte mult despre scris, despre lupta pe care o duci şi cu lumea, şi cu temerile proprii pentru a-şi accepta destinul.

  • Cum a fost pentru tine experienţa anilor petrecuţi în Lazăr? Cât de mult te-a influenţat această perioadă? Ce memorii din timpul liceului putem găsi evocate în roman?

Au fost anii mei cei mai impulsivi şi idealişti, când mi-am dat seama că vreau să scriu şi în care am fost, din fericire, destul de nesăbuită încât să încep. Lazărul a fost tot ce trebuie să fie un liceu, şi în ceea ce priveşte educaţia, şi în ceea ce priveşte adolescenţa. Diriginta noastră, doamna Luminiţa Paraipan, ne-a învăţat să nu vedem doar ce a vrut autorul să spună, ci şi ce îmi spune autorul mie şi am rămas cu asta şi în lectură, şi în scris. Nu pun totul în poveste, pentru că o scriu, de fapt, cu fiecare cititor în parte. Cât despre amintiri, cred că părţile despre Lazăr sunt printre puţinele pe care nu le-am deformat. Încă mă întreb cine se mai sprijină pe caloriferul de la parter. Dacă se mai fumează pe ascuns în curte şi se mai iau amenzi pentru chiul în grup şi „iubăreală”. Ce clase sunt acum în pod? Cine se îndrăgosteşte pe scăriţa de lemn? Mai joacă proful de fizică baschet cu băieţii? Mai reuşiţi să chiuliţi în Cişmigiu? Mai mergeţi cu zecile la meciuri? Mai intră cineva în bibliotecă? Mai discutaţi despre absenţe şi olimpiade în cabinetele profilor? Iubiţi şi savuraţi perioada asta? Sper că da, pentru că deşi spiritul lăzărist nu moare niciodată, anii de liceu tot se termină la un moment dat.

  • În final, ce mesaj le-ai transmite lăzăriştilor pasionaţi de scris?

Luptaţi-vă pentru fericirea voastră, indiferent de piedici şi scepticismul altora. Pentru că, la final, nu cei din jur vor avea regrete. Cereţi sfaturi, învăţaţi, îmbunătăţiţi-vă. Nu fugiţi de critică. Nu fiţi prea speriaţi sau prea aroganţi. Nu renunţaţi. Citiţi cât mai mult şi cât mai variat. Nu fiţi snobi. Decideţi voi pentru voi. Nu vă temeţi de solitudine. Trăiţi. Scrieţi. Şi nu se aplică doar scrisului. Gândiţi-vă ce vreţi să faceţi. Stabiliţi priorităţile. Şi închideţi fereastra aceasta. Şi începeţi să trăiţi visul, nu doar să-l visaţi.

Anda Vasilache

Anda este o tipă super, pregătită mereu de a face haz de necaz in situații „ extreme” ; iubește umorul negru. Îi place să lucreze cu oamenii, să le descopere caracterul și să analizeze tot ceea ce îi stârnește interesul. Are o viziune realistă asupra vieții doar atunci când visele amuțesc. Îi plac pisicile pentru că sunt ființe egoiste și independente.