Viața prin ochi de plastic

Iți trăiești viața normal, fără să prețuieşti ceea ce ai. Râzi de mama ta, care nu vede nici pe departe la fel de bine ca tine. Toți iți spun că ai ochi „de vultur”. Râzi și nu-ți pasă. Nu te gandești nici măcar o dată că ce este al tău astăzi iți poate fi luat mâine. Treci prin viață ca și cum nimic nu ar conta. Asta până când realizezi că e posibil sa nu mai vezi la fel de bine cum vedeai înainte. Te uiți la un copac din depărtare. Conturul său pare ușor estompat, ca și cum cineva ar fi întins culorile. Copacul însuși apare ușor în ceaţă. Arăta ciudat. Oare a fost mereu așa? Ridici din umeri și treci mai departe. Doar perfecțiunea nu există, dar o parte din tine începe să se îndoiască de faptul că asta are vreo legătură cu copacul.

Mai târziu decizi să îți testezi vederea. Te uiți fix la tablă. Arată normal…sau cel puțin așa crezi. Închizi un ochi. Și totul păleşte. Parcă ai privi totul diferit. Așa arăta lumea atunci când deschideai ochii sub apă la mare. Nu așa arată lumea ta, cea cu care te-ai obişnuit. Ce ți se întâmplă? Începi să ai o vagă bănuială.

Carti

Te întorci acasă. Îi spui mamei ce ți s-a întâmplat. Ea râde, convinsă că nu e decât în imaginația ta. Doar ai avut mereu o imaginație puțin prea… bogata. Dar tu nu ești la fel de sigură. Oare nu mai poți diferenția realitatea de închipuire? Chiar atât de visătoare nu ești nici tu. Este totuși de acord să te ducă la un oftalmolog. Ok. Nu poate fi atât de rău.

Și apoi vine ziua fatidică. „Ai emoții?”, te întreabă mama. „Nu”. Și e adevărat. Nu mai simți nimic. Absolut nimic. E ca şi cum ai fi complet ruptă de lume, ca şi cum ai pluti undeva între realitatea în care ești pe drum spre oftalmolog și un vis frumos în care nu ai nevoie de acel control stupid. Nu-ți pasă de ce se va întâmpla cu tine. Nu ai destulă energie ca să îți pese.

Totul zboară pe lângă tine în minute ce par secunde. Se termină aproape imediat. Vine și verdictul unui om căruia nu îi pasă de dramele tale adolescentine: „Da, ai nevoie de ochelari”. Te întorci acasă ca un somnambul, dar teroarea nu are încă o formă bine definită.

Cauți perechea perfectă de „chestii îngrozitoare care îți vor distruge viața”, cum le numeşti tu, cunoscute de alții sub numele de „ochelari”. Și, spre disperarea ta, chiar o gasești. Absolut oribil, dar mai durează până când le poți lua. Mai ai câteva zile de libertate.

Și săptămânile trec. Uiți de soarta ta nedreaptă. Până când, într-o zi absolut superbă de decembrie, tatăl tău vine la tine cu un surâs mult prea larg pe chip. Iți înmânează o cutie de un negru infinit. Credeai că îți place negrul, dar brusc a devenit prea brutal. O deschizi. Și nu te mai poți ascunde.

Anastasia

Cine a spus că ochelarii sunt ceva bun? În primele câteva zile amețeşti, te doare capul, te dor ochii. Viața e o suferință continuă. Asta ignorând superbele exclamații de „Ai ochelari? Nu știam!”, care te fac să îți dorești să te ascunzi într-un colț împreună cu perechea ta de „chestii oribile”. Și încă ceva ce nu anticipasei… in câteva săptămâni ești deja dependentă de ei. Ce? Cum e posibil? Cum să ai tu nevoie de ei? Nici nu vrei să le spui pe nume, atât de îngrozitori ți se par. Dar da, ești sub controlul lor. Chiar tu, cel care i-ai subestimat mereu. Ironia sorții. Când ți se spune să nu îi porți, ai un moment de nesiguranță acută, spunând că te simți mai bine cu ei. Atât de ilogic.

Îți amintești acum de acel clişeu atât de apreciat: urăști pe cineva și în acelasi timp ai nevoie de el. Asta trăiești tu acum, dar nu cu cine știe ce bărbat fatal, ci cu o pereche de ochelari. Speri că vei putea scăpa de ei, că vei face o operație cândva, într-un viitor încă nedefinit. Dar oare te vei mai putea despărți de ei sau vor fi devenit deja o parte din tine? Veți fi oare prieteni inseparabili? Speri că nu. Un singur lucru știi sigur. Ochii tăi de vultur tocmai au devenit ochi de plastic. Şi da, „ochi de sticlă” ar fi sunat mai artistic. Dar nu ar fi fost adevărul.

Foto : Anastasia Grigore
             Andreea Marcu 
             Sabina Stanciu 

Sabina Stanciu

Sabina Stanciu e o lăzăristă visătoare care încă mai încearcă să descopere cine este cu adevărat. Asta nu doar pentru că îi place să scrie chestii dramatice despre adolescență, viață, moarte și o mie de alte subiecte la fel de deep (hobby la care va trebui să renunțe), ci și pentru că are trăsături contrastante. E în același timp copila zâmbitoare care vrea să îi îmbrațișeze pe toți și rockeriță ciudată îmbracată tot timpul în negru. Iubește tot ceea ce este rău (personaje negative, culorile închise, animalele carnivore), dar are un suflet bun. Și este absolut obsedată de citit și de scris. O ciudată. Dar aici toți suntem mai mult sau mai puțin ciudați.