Prietenie în miniatură

ren
Foto: Andreea Dogaru

La coada ce se întinde la casa din sânga mea stau un copil si ursulețul lui de pluș. Pot să îmi dau seama de la prima vedere că s-a plimbat cam peste tot pe unde a mers și stăpânul lui după tălpile maronii și că a văzut multe, doar are ochii cusuți de mama lui cu ață de o culoare diferită. Așteaptă și el să ajungă la casă deși nu a cumpărat nimic. E îmbrăcat într-un tricou de culoare bleu care mă face să cred că e băiețel, iar pe urechea scămoșată poartă mândru inițiala celui care îl ține strâns de mână. Nu pare prea fericit, chiar dacă cel mic îi povestește ce a făcut la grădiniță în ziua respectivă și îi propune să se joace împreună cu „mașina aia cu telecomandă și uși care se deschid” când ajung acasă.

Nu pot să îmi desprind ochii de la cei doi prieteni pentru că discuția lor începe să devină cu adevărat interesantă. Ursulețul pare să îi răspundă, dar vorbesc în șoaptă pentru că au ascultat împreună când mama băiatului le-a spus că nu e politicos să vorbești tare într-un magazin. Nu știu ce îi spune, dar în următoarea secundă au început să alerge cu spatele printre raioanele abia încărcate cu marfă. Ocupată să pună cumpărăturile in pungi, doamna îl lasă să se distreze cu prietenul lui pufos. Nu a durat mai mult de 2 minute până să se agațe de unul dintre rafturi și să cadă pe spate. Așteptam să înceapă să plângă pentru că știam că altfel mama lui nu o să observe nimic… Pungile, telefonul de serviciu și cardul de credit îi ocupau deja prea multă atenție să se mai uite și la cel mic. Până la urmă, avea încredere în ursulețul de pluș că va avea grijă de el, părea a fi cel matur dintre cei doi. E anunțată, însă rapid de cineva de la aceeași coadă că băiatul a căzut și adoptă imediat atitudinea de părinte responsabil, ridicându-l și întrebându-l dacă s-a lovit rău pentru că nu se putea opri din plâns. Nu pot să îmi dau seama de ce este atât de afectat, l-am văzut când a căzut. Nu credeam că e atât de sensibil, a fost doar o căzătură banală.

Ajung între timp la casă și, din păcate, nu mai pot urmări episodul care până atunci îmi ocupase timpul de așteptat la rând. Am multe lucruri de cumpărat și până termin totul cei trei trec pe lângă mine, copilul încă suspinând si ținându-și prietenul de pluș după el. Pare foarte contrariat și supărat pe mama lui, durerea provocată de contactul cu pământul nu reprezintă nimic pentru el. Continuă totuși să vorbească în șoaptă, deoarece simte că s-a făcut deja destul de râs… „Îmi pare rău că am căzut pe tine și că te-am lovit. Ne mai jucăm împreună când ajungem, da? Promiți?”

Foto: Andreea Dogaru

Teodora Burete

iubește să scrie, deoarece consideră că este cea mai bună metodă de a-și crea propria lume desprinsă de realitate. De asemenea, muzica, desenul și cititul sunt obiceiurile care o ajută să se relaxeze în orice moment.