O viață trăită pe vârfuri

Auzisem la un moment dat spunandu-se că „esențele tari se păstrează în sticluțe mici”. Să fie oare așa, cititor sub 1.64 de metri? Tu asta simți când nu ajungi la bara din autobuz, nu? Când ești scos la tablă și profesorul îți cere să scrii mai sus, parcă ostentativ să îți amintească de compelxul staturii tale, aceste vorbe îți revin în minte și te ambiționează să te ridici pe vârfuri, nu-i așa? Să fim serioși…Viața oamenilor scunzi e cu mult mai grea decât a oamenilor înalți. Acesta e un adevăr incontestabil pe care îl declară însăși o persoană resemnată cu înălțimea ei.

Problemele încep încă de la micul-dejun, când cerealele sunt mereu urcate prea sus, tocmai pe ultimul raft, iar tu trebuie să sari și să te întinzi pentru a le lua. E veșnica poveste… Fratele mai mare și mai înalt le așează acolo, uitând mereu că tu ești cel mai scund membru al familiei și că îți vei începe dimineața cu o oarecare scamatorie pentru a putea servi masa.

Drama continuă în drum spre școală. Bara din autobuz, ceva atât de banal pentru majoritatea oamenilor, este pentru tine obiectul care îți forțează mâna să se întindă la 180 de grade și care îți strică la fiecare curbă echilibrul. Te uiți cum băiețelul care stă pe scaun râde de tine pentru că ai călcat un om. Ce poți face decât să întorci capul spre geam și să zâmbești amar?!

O invenție și mai nemiloasă decât bara din autobuz, care ne sperie pe noi, cei mai microscopici, o reprezintă geamul clasei unde învățăm (Lazăr, parter, știți ce zic!). Cred că a fost ridicat special atât de sus pentru a ne enerva. Noi trebuie mereu și mereu să ne ridicăm pe vârfuri, să ne chinuim ca să vedem cine e în curte sau terenul de baschet. Of, că tot veni vorba de baschet, chiar și acest sport minunat e împotriva noastră. Nu vom putea niciodată să egalăm performanțele coechipierilor mai înalți, nu vom  marca decât foarte rar coșuri spectaculoase, iar atunci ne vom imagina că suntem un fel de Michael Jordan, iar emoția trăită va fi dublă față de cea a restului de oameni.

Aceștia suntem noi, oamenii scunzi, cei care la concerte merg doar să audă (dacă nu ocupă loc în primul rând) și asta pentru că mereu vor exista oameni înalți care să își dorească să vadă mai din față scena. Probabil că pentru ei nu are farmec dacă nu strică perspectiva altora, dar pentru noi, în mod surprinzător…chiar ar avea farmec! Dragi oameni înalți care citiți acest articol, vă rog, ca la viitorul concert la care mergeți, să nu vă mai așezați în fața unui om mic. E un mod malefic în care vă puteți folosi înălțimea, credeți-mă!

Chiar și comunicarea e îngreunată de diferențele de înălțime dintre oameni. Dacă vei merge alături de un prieten înalt la concerte, atunci fii pregătit să nu comunicați prea mult. Cu muzica răsunând din toate părțile, cuvintele tale vor rămâne sunete aruncate degeaba spre urechea interlocutorului aflat la înălțime. El fie va încerca de câteva ori să audă ce spui, fie va zâmbi și va da afirmativ din cap de prima dată, dar în niciun caz nu te va înțelege. Ridicatul pe vârfuri la aproximativ 8 centimetri, înălțarea gâului, potrivirea tonalității vocii la cel mai acceptabil nivel și străduința de a avea o dicție impecabilă te vor ajuta, poate, să te faci înțeles, dar ai grijă să nu îți pierzi echilibrul când te lași în jos și să nu te sprijini de persoana de lângă tine. Atunci el va băga glumița cu „Ești atât de mică încât trebuie să mă aplec în fața ta.”, iar tu vei surâde în fața inălțimii sale.

Un prieten mi-a zis cândva, în mod candid: „Promit să nu mai fac glume în legătură cu înălțimea ta.” Pentru o secundă am zâmbit, dar apoi el a continuat „Nu m-aș putea apleca niciodată atât de jos… ” Și a râs.

E paradoxal cum toate aceste lucruri ni se întâmplă nouă, celor cu etichete de piticisme sau micuții sau ființe microscopice, din cauza unei diferențe infime de câțiva centimetri, care ne separă de Guliveri, pălugi, stâlpi. Tot ce ne mai rămâne să facem e să stăm drepți și să întoarcem glumele despre înălțime celor care ni le fac. Până la urmă, dacă mă gândesc la o bună prietenă și mai scundă decât mine, ea le-a spus controlorilor că are 12 ani și a evitat o amendă.

Foto: Ivona Mihaescu

Raluca Tăutu

scrie tot ce gândește, dar visează că într-o zi va fi medic și oamenii vor pleca fericiți din cabinetul său. Ralucăi îi place să râdă și de multe ori face abstracție de lucrurile care ar putea-o afecta. Ralucăi nu îi plac oamenii prefăcuți, oamenii care nu gândesc înainte de a vorbi și nici semafoarele roșii când ea se grăbește. Nu se plictisește niciodată și acest fapt se datorează muzicii, cărților, filmelor și prietenilor ei.