În memoria unor ochi căprui

Insensibil, nepăsător, tăcut în unele circumstanțe. Alteori parcă îi mai păsa, zic parcă, nu-s foarte sigură de ceea ce tocmai am afirmat. Un paradox, o ființă opusă ei însăși, o persoană neînțeleasă, închisă în sine. Ascunzând toate detaliile vieții lui, nelăsând pe nimeni din jur să îl cunoască cu adevărat, nici pe cei mai buni prieteni. Așa l-aș putea descrie în puține cuvinte, iar dacă cineva m-ar întreba, aș afirma că nu a însemnat nimic pentru mine, eventual că nu îl prea cunosc și că nu am avut tangențe. Probabil nu aș minți cu nimic, nu m-a lăsat să trec de acea barieră în niciun moment.

Aparent înger, pe de altă parte răvășire, a mistuit timp îndelungat gândurile mele uneori rătăcite. Un om care nu a vrut să semene niciodată cu nimeni, unic prin propria-i ființă ce a rămas mult timp un mare mister al existenței mele. Acum, după ceva timp, uitându-mă înapoi îl văd puțin altfel, îl văd cu ochi de persoană matură. Ceea ce văd este o persoană speriată de repetare trecutului, o persoană temătoare de a se mai deschide față de cineva. Este oscilația unui suflet aparte, așa îl văd în ultima perioadă. Nu este el, ci opusul, ceea ce se află în adâncurile tuturor fără a exterioriza adesea. Singurul nostru lucru în comun, descoperit relativ recent, căci mult timp nu credeam că avem așa ceva, este că iubim, într-o manieră rece, puterea. Iubim partea întunecată ca pe un nesfârșit, ca pe o continuă evoluție aș adăuga. Eu, spre deosebire de el, nu îmi arăt acea putere decât în situații limită, și asta foarte rar. Dar el a lăsat-o să-l domine, să-l atragă în capcană. De ce? Pentru că a fost laș, pentru că nu a vrut să lupte, s-a lăsat învins, nu a spart barierele.

Printre gânduri și halucinații îmi aminteam ultima discuție. Era târziu, eram într-un bar aglomerat, plin de fum, cu muzică dată la un volum ridicat. Nu mai aveam nimic de spus, timp de o oră îi reproșasem totul, i-am spus cât de mult regretam că îl așteptasem, că totul era în zadar, vorbeam rapid și fumam țigară după țigară, eram nervoasă. Eram mai mult supărată pe mine decât pe el, eu eram cea proastă în poveste. Nu se poate să alini un suflet rătăcit fără a te pierde și tu în final. A comentat scurt că tot ce spun sunt cuvinte goale. Am oftat, nu ar fi înțeles nici după o sută de ani ceea ce îi ziceam, era fixat pe ideea lui și nu renunța la aceasta. M-am uitat în ochii căprui, am șoptit cum că sunt cuvinte goale pentru că mi-a luat vorbele și le-a dezbrăcat de orice sens, le-a făcut să își anuleze înțelesurile. Se pierdeau reproșurile și argumentele printre replicile mele rapide, el nu era atent. Mă enerva indiferența, nu aveam oricum nevoie de explicații ieftine, nu ar fi putut să mi le dea. Mă autodistrugeam stând lângă el, nu mi-ar fi putut oferi ceea ce voiam cu adevărat. I-am dorit tot binele din lume. Chiar i-l doream, și doream și eu liniște, dar mai ales o pauză. Atunci, în ultimul moment înainte să mă ridic și să plec, mi-a spus că l-am rănit în adâncul sufletului. Dacă nu ar fi auzit acest termen, nu ar fi știut de existența lui. Am zâmbit, i-am luat mâna într-a mea, i-am șoptit că nu îmi pasă și nu îl înțeleg. Devenea cu adevărat confuz săracul, jucam aceeași monedă, să vadă cum e să fie confuz. Uitându-mă în ochii căprui, am plecat departe de sufletul lui rătăcit. Și nu îmi mai aduc aminte de el nici măcar rar, decât în acest moment în care tastez rapid aceste idei, ultima și prima dată când scriu despre persoana lui. Poți să simți? Simți că nu îmi mai pasă?

Foto: Maria Bășea

Petra Stănescu

este o persoană prietenoasă, sociabilă și mereu cu zâmbetul pe buze. Este o fire veselă, dar și sensibilă și se așteaptă mereu ca lumea să devină mai bună. Cedează foarte greu și este orgolioasă, dar este acolo unde îi sunt și prietenii și la nevoie îi ajută. Singurul lucru real pentru ea este scrisul, el îi oferă o lume perfectă sau aparent perfectă.