Cum ajunge sora-ta mică să-ţi dea lecţii de viaţă

Te uiţi dintr-odată cum îşi schimbă expresia feţei, fără inhibiţii, ca şi cum manipularea oamenilor ar face parte din rutina zilnică. Mai întâi, îşi fixează ţinta, apoi îşi ridică colţurile gurii, formând  două gropiţe în jurul obrajilor „cică adorabile“ şi e gata de atac. Mulţi îl numesc zâmbet, eu îl consider mai mult un rânjet machiavelic. Însă, ceea ce mă fascinează de-a dreptul este tehnica perfecta: nu uită niciodată să analizeze, cu precizie şi direcţie. O privire pătrunzătoare, completată fireşte de o străpungere a sentimentelor şi a oricărei urme de raţiune, printr-o voce sfidătoare care se încheie într-o notă înaltă şi cu un „te rooooooog“ catastrofal de siropos. Cum cunoaşte prea bine slăbiciunile prăzii, aceasta cedează involutar, i se inmoaie inima pe loc, fapt ce constituie un prilej pentru micul manipulator să îşi pună planul în funcţiune şi să reuşească să îşi ia premiul“. Iar, eu, ei bine, în acest timp (nu că ar conta aşa de mult subsemnata) stau şi privesc cu ochii bulbucaţi, captivată şi intrigată, încercând să îmi explic cum naiba face asta.

Dar, adevăratul câstig nu constă în asta. Ci, în momentul în care te priveşte cu superioritate şi îţi aruncă neglijent o ochiadă şi eventual o strâmbătură foarte bine calculată, la nici mai mult, nici mai puţin de cinci secunde după ce agonia şi furia ta ating cote maxime şi simţi că răbufneşti, iar singura metodă de a nu reacţiona într-un mod mai puţin afectuos e să-ţi muşti limba şi să-ţi astupi urechile cu nişte muzică bună, asta până îşi finalizează întregul demers…

Mereu mi-am dorit o soră. Atât de mult, încât i-am scris lui moşu` să-mi aducă una, iar dacă cumva făcea greşeala să-i trimită lu` mami în burtică un frăţior, mă jurasem că-l arunc pe geam. Hocus-pocus… apare şi minunea. Măi să fie, e o surioară.

Mda. La patru ani sau mă rog, pun şi eu o vârstă ca să pară că într-adevar îmi cunosc sora, mă înlocuieşte cu un rinocer luat parcă de la second-hand, cu urechi galbene şi corp portocaliu şi o pereche de ochi ca nişte nasturi. Colac peste pupăză, îl numeşte Rino (bineînţeles, după lungi dezbateri în familie şi momente de „inspiraţiune divină“).

teo2
Sursă foto: Arhivă personală

Acu` are nouă ani şi jumătate (sunt aproape sigură de data asta). Tocmai ce-am caracterizat-o mai sus. Dorm singură de obicei, căci camera mea e bântuită de fantome, iar lui Rino nu-i place textura canapelei mele extensibile şi nici ideea că urechile lui nu se asortează cu niciun obiect din cameră. Cu greu pot trece peste această veste cruntă că nu pot să îmi împart pătuţul cu scumpa mea soră şi animalul ei de pluş, dar într-un final depăşesc tragicul incident.

Ieri, după mult timp, a venit la mine. Singură. A zis că vrea să doarmă cu mine. M-am uitat de jur împrejur să văd ce vrea să obţină de la mine. Pentru prima oară, nu a încercat să mă mai mituiască (nu că i-ar fi reuşit până acum, staţi voi liniştiţi).

Ne-am uitat una la alta, rămânând perplexe. Apoi se cuibăreşte sub plapumă învelindu-se până când nu i se mai vedeau decat ochii. M-am dus să închid lumina şi m-am băgat în pat, cu gândul de a-i urma jocul.

„Teoooo… ştii, cred că aici nu e nicio fantomă!“ îmi spune ea cu jumătate de gură ascunsă în plapumă.

I-am aprobat, dând din cap pentru că îmi era prea lene să îi mai raspund. Şi-apoi, ceva ciudat s-a întâmplat. S-a apropiat de mine, m-a strâns în braţe şi a zis că nu îmi mai dă drumul până dimineaţă, cu condiţia ca ziua următoare să fac acelaşi lucru.

I-am promis că nu îi voi da drumul din braţe, apoi am îmbrăţişat-o şi am privit-o cum dormea.

Deşi ştiu că poate de mâine „ne vom relua activitatea“, nu voi uita ziua în care l-a pus pe Rino la o parte şi m-a ales pe mine.

Târziu dupa aceea, deşi ştiam că adormise de mult, i-am zis noapte bună, am mângâiat-o pe faţă şi i-am mulţumit lui moşu` că mi-a adus o surioară.

Teodora Agarici

Face parte din grupul lăzăriștilor plini de ambiție și optimism, fiind o elevă pasionată de scris, literatură și de ideea de a se autodepăți în tot ceea ce face. Găsește întotdeauna în ea voința de a trece peste orice obstacole care o împiedică în a-și atinge obiectivele, promovează creația și imaginația. Se definește ca fiind o sursă infinită de originalitate, spontaneitate și creativitate. Scrie pentru că îi place. Pentru că asta simte. Este mereu acolo pentru voi, oricare v-ar fi problemele.