Lăzărista Dia Radu: „Jurnalismul îţi dă bucuria de a trăi intens…”

[alert type=”yellow”]Ne mândrim mereu cu lăzăriștii noștri actuali, dar mai ales cu absolvenții. Un astfel de om este și Dia Radu, absolventă a Colegiului Național „Gheorghe Lazăr” în 1999, recent premiată de Asociația Română de Istorie a Presei. Aceasta este reporter pentru „Formula AS” de la vârsta de 18 ani și vorbește într-un interviu din cadrul aceleiași publicații despre bucuria de a fi jurnalist. [/alert]

 

„Dia Radu a fost onorată cu Premiul de Jurnalism al Asociaţiei Române de Istorie a Presei, în vreme ce Claudiu Târziu a fost premiat de Fundaţia Aiud, pentru activitatea sa culturală şi civică din cadrul Asociaţiei Rost, pe care o conduce. Ne dorim să împărtăşim cu dumneavoastră mândria noastră şi bucuria lor, iscodindu-i despre visurile şi ambiţiile care îi ţin în această frumoasă şi, din păcate, tot mai ingrată meserie, care este jurnalismul de calitate!

DIA RADU – „Jurnalismul îţi dă bucuria de a trăi intens, nu doar propria viaţă, ci şi pe a celor despre care scrii”

Interviurile, documentarele şi cronicile tale, naturaleţea cu care treci de la un stil jurnalistic la altul ţi-au adus, în urmă cu puţină vreme, Premiul de Jurnalism al Asociaţiei Române de Istorie a Pre­sei. Te motivează această recunoaştere a comunităţii jurnalistice de la noi?

N-am alergat niciodată după premii, dar aş fi ipocrită să spun că distincţia aceasta nu m-a bucurat. Mi-a întărit pofta de a scrie şi convingerea că cineva e cu ochii pe noi. Recunoaşterea publicului e una, recu­noaş­terea unor specialişti e cu totul alta, cu atât mai emoţionantă şi onorantă. Jurnalismul e destul de efe­mer. Nici nu publici bine un text, în care ai pus tot su­fle­tul de care te-ai simţit în stare, că a şi trecut săptă­mâna şi trebuie să o iei de la capăt. Trăieşti din ardere în ardere, fără să mai apuci să-ţi numeri victoriile sau să-ţi măsori puterile. Te trezeşti doar uluit că au trecut nişte ani şi nu ştii când. Un premiu e şi asta: o haltă în timp, în care te opreşti, îţi tragi sufletul şi te uiţi înapoi, înainte de a porni bucuros mai departe.

Tatăl tău, scriitorul Radu G. Ţeposu, a fost şi un foarte cunoscut creator de gazete. Moşteneşti de la el pasiunea pentru jurnalism?

Cred că mi-a fost scris să fiu jurnalist, doar că mi-a luat mult să înţeleg lucrul ăsta. Am trăit de mică printre jurnalişti, am văzut cum se face şi se desface o revistă, cum se caută subiectele, cum se pune la cale un sumar. Ştiu că tata spera că eu voi creşte şi voi prelua revistele lui. Dar n-a mai apucat să mă vadă mare, cum n-a mai apucat nici primul meu text publicat. Nu ştiu cât a fost pasiune moştenită şi cât imitaţie, dar la 12 ani, în vacanţa de iarnă, petrecută la bunici, în Mara­mu­reş, mi-am făcut propriul ziar. Era tipărit la tipogra­fia „Scrisul de mână” , pe foi smulse dintr-un caiet stu­denţesc. Eram cât se poate de serioşi: aveam o re­dac­ţie, în care angajasem toţi verişorii, sora mea era se­cretară, iar mie îmi rezervasem, cu generozitate, postul de directoare. (râde) Costa 10 lei cititul. Singurul exem­plar, care trecea din casă în casă, ne-a finanţat în iarna aceea nişte acadele şi câteva eugenii. Revista a ajuns până la numărul 6 şi ar mai fi supra­vieţuit, dacă nu ne-am fi întors la şcoa­lă. Azi, când o răsfoiesc, mă apucă nostal­giile: e acolo toată copilăria mea: reportaje despre datul cu sania, interviuri cu unchi şi mătuşi care nu mai sunt, publicitate la prăjiturile Bunei şi ho­roscoa­pe in­ven­tate de mi­ne. Pe atunci, doar mă jucam. Nu ştiam că jurnalismul îţi dă bucuria extraordinară de a trăi intens, nu doar propria viaţă, ci şi pe a celor despre care scrii. Dar, ca să revin la întrebare, cred că aş fi putut face multe lucruri, de la critică lite­rară până la astrologie sau decoraţiuni interioare. (râ­de) Dacă astăzi sunt jur­nalist e şi pentru că e sin­gura preocupare care nu m-a plictisit niciodată. E în fiecare zi altfel şi to­peşte în ea toate celelalte pasiuni.”

Citiţi continuarea aici.