Îți aduci aminte de… toate acele sentimente?

O prietenă mi-a zis târziu în noapte, stând pe o plajă pustie, că uneori ajungi să iubești cel mai mult oamenii de care îți este dor și că amintirile par așa ireale încât te îndrăgostești de iluziile trecutului, de un vis, de o fantasmă. Te îndrăgostești de trecut așa cum te îndrăgostești de mare și de valuri, de nisip, de acea briză ce te teleportează printre speranțele zilei de ieri. Stai întins pe plajă și parcă trăiești din nou ceva uitat de o vreme.

Sunt momente în care ți-aș zice cât de mult îmi este dor, însă unele detalii mă fac să tac. Până la urmă și la coadă tăcerea ne-a rămas… Ne-au rămas și amintirile și acele îmbrățișări lungi în ploaie, acel moment în care m-ai luat de mână și mi-ai promis că totul va fi bine. Poate nu așa de bine până la urmă și la coadă, dar este o poveste. Poveștile din lumea reală nu au mereu un final fericit.

Să nu mă întrebi de ce ieri te-am tratat rece și de ce eram sceptică. De fiecare dată m-aș întoarce la tine, aș fugi doar să te prind în brațe și… să-ți trag o palmă, apoi să te sărut. Îmi lipsesc acele vorbe dulci, acele promisiuni pe care nu le-ai îndeplinit încă și pe care cel mai probabil nu le vei îndeplini niciodată. De ce nu te-am crezut și de ce nu te cred nici acum? Pentru că de fiecare dată o parte din mine îmi șoptea că nu trebuie să am încredere, îmi spunea să te ignor… Şi chiar încerc să te ignor, lucru ce nu-mi reușește uneori, aproape deloc.

Vezi tu, ești o persoană foarte complicată și nici prietenii nu te înțeleg în unele momente. Faci prea multe glume, păcălești prea mult, și din acest motiv noi devenim ironici cu tine. Dacă nu te-am cunoaște cât de cât atunci am crede fiecare cuvânt pe care-l zici, dar ție îți cam place să inventezi. Poate că sunt eu rea în acest moment, poate nu inventezi, dar interpretezi adevărul așa cum îl vezi tu și îl deformezi după propriul tău plac.

Ajungi să iubești oamenii de care îți este dor, mai ales pentru că abia atunci când i-ai pierdut ai știut cu adevărat că ții la ei. Când ai un om alături de tine nu știi să îl prețuiești la adevărata lui valoare, dar atunci când povestea se termină și în loc de virgulă se pune punct, brusc conștientizezi faptul că… acea persoană însemna mai mult decât ai crezut. Acum, analizând prima frază a articolului, stau să mă gândesc de ce anume amintirile par ireale. Răspunsurile sunt multe, poate din cauza faptului că a trecut ceva timp, poate pentru că tu vrei să le percepi ca pe un lucru ce nu s-a întâmplat sau care a fost perfect și acum pare un vis.

Ce sunt aceste iluzii ale trecutului? Am vaga impresie că toți știți răspunsul. Doar gândiți-vă de câte ori nu v-ați dorit un lucru, o persoană, un fel de a simți. Trecutul este până la urmă trecut, așa cum îi spune și numele. Este ceva ce tu la acel moment ai fi vrut, sau ai fi tânjit după nu știu… să zicem dragoste. Mă rog, nu prea poți tânji după dragoste, aceasta vine automat, nu atunci când este programată. Cred că mi-am dat sema că ceea ce este programat este ireal, dar ceea ce vine atunci când de fapt nu ai așteptări este… minunat și…. real.

Îți aduci aminte de acele sentimente, acel cumul de trăiri contradictorii? Binele și răul, plăcerea și distrugerea, frumosul și urâtul? Haide, adu-ți aminte de speranțe și de iluzii. Dacă nu vrei să îți aduci aminte înseamnă că nu vrei să accepți prezentul și ceea ce ești acum. Privește marea, viața, redescoperă fantasme și idealuri în valurile reci. Atunci când dimineața te trezești pe plajă vei vedea un peisaj nou..

Foto: Petra Stănescu

Petra Stănescu

este o persoană prietenoasă, sociabilă și mereu cu zâmbetul pe buze. Este o fire veselă, dar și sensibilă și se așteaptă mereu ca lumea să devină mai bună. Cedează foarte greu și este orgolioasă, dar este acolo unde îi sunt și prietenii și la nevoie îi ajută. Singurul lucru real pentru ea este scrisul, el îi oferă o lume perfectă sau aparent perfectă.