Tragicomedia autobuzelor

Puteţi râde de titlu, dar nu e de glumă. Am trecut de mult de primăvară şi ne îndreptăm cu paşi rapizi către vacanţă, timp liber, somn nesfârşit… şi temperaturi ce par puţin cam trecute de măsura pantofilor. Nu este doar începutul verii. Din păcate, intrăm în cel mai dificil sezon pentru elevii şi studenţii ce sunt nevoiţi să apeleze la transportul în comun pentru a ajunge la destinaţiile dorite – iar acum mă refer strict la cei binecuvântaţi cu şansa de a utiliza zilnic serviciile RATB (şi da, aţi ghicit, fac parte dintre cei aleşi).

Săptămâna trecută am realizat că a venit „Ziua”: momentul în care deschiderea unui geam nu a mai fost de ajuns pentru a aerisi spiritele încinse din minunatul autobuz. Clipa în care sacoşele şi cărucioarele ce sunt împinse în piciorul tău fără milă devin mai mult decât stresante, iar faptul că stai 20 de minute între Armenească şi Universitate nu este un prilej inedit de a admira Bucureştiul (poate pentru că stai lipit de încă 4 persoane care pot vedea exact ceea ce vezi şi tu… doar staţi pe acelaşi centimetru pătrat).

Oare din cauza căldurii devenim mai intoleranţi? Nu cred că sunt singura persoană chinuită de aceste rute obositoare, cu legi ascunse inventate „pe vremea mea…”, ca să citez seniorii RATB- ului. Dacă ar fi să enumăr câteva, te-aş informa că nu ai voie să te aşezi nici măcar pe scaunele care NU sunt rezervate, nici măcar când mai sunt 6 scaune libere, nici măcar când iţi e rău, deoarece va veni cineva care va vrea exact acelaşi loc şi va comenta înţepător lipsa ta de respect („Tinerii din ziua de azi!”). Nu ai voie să îţi exprimi neplăcerea în momentul în care eşti călcat pe picior, atacat cu pungi, mâini, carduri de călătorie sau poluat fonic cu urlete despre politică şi Ceauşescu. De asemenea, trebuie să avansezi neîncetat, fără să bagi în seamă faptul că deja te asemeni cu o chifteluţă marinată. La propriu.

Sună cunoscut? Sunt atâtea întâmplări legate de acest minunat mijloc de transport încât nu vă pot tortura cu toate. Însă nu îmi pot scoate din cap imaginea troleibuzului în momentul în care s-au deschis uşile şi am văzut în toată splendoarea 3 cocalari zâmbitori, cu tricourile ridicate peste buric, ce cântau la darabană, iar eu trebuia să mă înghesui cu ei pentru că întârziam. Fermecător.

Acest articol este pentru voi, toţi cei torturaţi zilnic prin aceste tragicomedii omniprezente – nu sunteţi singuri! Eu ştiu prin ce treceţi și nu pot să găsesc nici măcar o speranţă, pentru că acest sezon abia a început. Nu vă pot sugera decât să vă găsiţi prieteni cu o rută comună pentru că e mai liniştitor să fii storcit, atins şi împins de o persoană pe care o cunoşti.

P.S : E coadă la abonamente la metrou?

Andreea Gheorghe

Este lazaristă realistă, pasionată de scris și de cuvinte în ciuda profilului ales. Crede că viața nu ar fi completă fără umor, sarcasm și prieteni. Se exprimă cel mai bine prin zâmbete și vise.