Paharul Berzelius se confruntă cu realitatea

Azi m-am îmbrăcat frumos, mi-am luat haine noi de sticlă și o transparență uluitoare și m-am strecurat în laboratorul de chimie, care s-a mutat astăzi în mijlocul creierului meu, în mijlocul străzii, în mijlocul stației de metrou, peste tot și nicăieri. Înainte să ies din casă, ca orice instrument șțiințific care se resptectă am fost lustruit cu o batistă de bumbac și apă rece, ca să mă ardă mai rău tot ceea ce avea să îmi transforme goliciunea și transparența în culoare, abundență și arsuri ireversibile. Probabil mi-am făcut și cruce înainte să mă confrunt cu provocarile zilei de azi, m-am rugat să nu explodeze nimic și de preferat să nu trec în neființă până la sfârșitul zilei, doar niște cioburi sub un maldăr de praf. Afară e soare…cam mult soare pentru gusturile mele, îmi cam arde pielea, dar e oricum mai bine așa decât în zilele în care plouă și mă umplu de nonsens, măcar acum mă scald în lumina…

Și deodata, fără măcar să apuc să realizez de unde și cum o mână aruncă o soluție albastră în mine, o secundă și m-am trezit în stația de metrou, în formula mea umană, mergând se pare contra curentului. Oamenii năvăleau pe mine din toate părțile, o bătrânică ridică bastonul asupra mea, cărucior peste picioare, cărți în cap, talpa de la pantofi dezlipită,căzut pe scări,și totuși, ciudata grăbită care varsă cafea pe oameni, deliciul audienței. Din nou pahar, din nou pe stradă. Praf verde de data asta. Zi calda de vară , ploaie torențială, rochie cu floricele, sandale cu toc, urlete de fericire, piruete, refren imaginar al melodiei preferate, dans în ploaie în mijlocul străzii, în Centrul Vechi cu cea mai bună prietenă,oameni în jur, adunați mai rău ca la stand-up comedy, și totuși  o doamnă ne-a dat o înghețată și o fetița ne-a îmbrățișat, și totuși nu prea ai cum să uiți așa ceva, nici tu, nici oamenii care te-au privit și ți-au citit printre altele și zâmbetul acela sincer.

Într-un moment am redevenit material didactic, de sticlă și simt cum sunt umplută în câteva secunde de zeci de licori colorate, care dor și ard și gâdilă. Într-o viteză covârșitoare, înfățișarea mea umană urlă la un concert rock, merge cu vaporul, urcă pe munte iarna fără echipament, dansează în fața unei mulțimi, joacă fotbal noaptea pe un stadion neluminat. Și odata cu trecerea aceasta prin timp și spațiu o parte din haina mea de sticlă s-a rupt și odată cu ea un junghi a încercat figura-mi reala. Atunci am realizat că tot acest joc de-a chimistul, acest joc cu provocări e doar o pierdere de timp. M-am amăgit cu atâtea provocări în van, puerile, fără relevanță și raportare la prezent. Am fost mai oarba și mai superficială ca de obicei și am uitat să experimentez adevăratele frustrări care mă seceră, atunci am simțit o arsură puternică și o soluție sângerie atacându-mi și ultimele bucățele de sticlă, am fost aruncată în mijlocul unui parc sinistru și gol, în care o bătrână sinistră, cu privire goala rostea continuu « Și totuși »…Mi-am dat seamă că era o imagine dramatică, exagerată, menită să mă sperie, a propriei persoane, a egoului îmbătrânit care zace, se pare răspândit prin toată ființa mea, teama de singurătate, de uitare și spaima trecerii timpului: toate transmise de ochii bulbucați și de mâna care mișcă ritmic arătătorul.

O altă bucată spartă…și începe să plouă acum, mai tare ca de obicei, o ploaie obișnuită de vară, caldă sau rece, rapidă sau poate cine știe veșnica, și se tulbură acum întreg amestecul din mine și se umple acum cu nonsens. Și mă trimite iar într-o cameră goală, o cameră cu o oglindă în mijloc. Ce vrea să însemne asta? Nimic. M-am obișnuit cu semnele care nu duc nicăieri. Și totuși…e posibil oare ca eu să reprezint cel mai mare experiment pentru mine însămi, un cobai care așteaptă să testeze totul în gând și nimic în acțiune…Eu sunt cea mai mare provocare pentru că sunt un secret și pentru mine. De ce Doamne  iartă-mă nu am aflat încă cine sunt? Si dacă nu sunt? Am dat cu piciorul în oglindă și am privit-o cum se transformă în bucățele în fața mea, mi-am mușcat buza așa cum fac mereu când regret ceva…7 ani de ghinion, cică, sau poate 7 ani în care n-o să am nicio treabă cu lumea asta și o să continui să trăiesc în cochilia mea de Pahar Berzelius…

Atunci s-a spart și haina mea de sticlă, și odată cu ea toată speranța mea că o să am ascunzătoare de acum încolo… Și totuși… ce se intampla când se sparge un Pahar Berzelius în mijlocul străzii, ba mai mult unul cu rațiune, poate chiar și cu suflet, nu e ca și cum ai fi făcut o crima, nu? E plin de soluție sângerie si de  praf intergalactic, iar eu adun acum ce a mai rămas din el și ploaia se oprește și praf se adună pe sticla din fața mea și privesc acum doar niște cioburi și praf. Sunt doar niște cioburi și puțin praf, un adevărat nonsens. Și începe din nou să plouă…poate insăși ploaia e nonsensul care îmi face viața să aibă sens, și subtil în maldărul de praf și chestii lichide se vede o bucată din oglindă, și plouă și peste ea, așa cum plouă acum peste mine. Odată cu ploaia, plouă și neștiința din mine. Eu sunt…nonsensul din tot ceea ce mă înconjoară, iar tot ceea ce mă înconjoara are sens. Asta mă face pe mine termenul non? Ce o mai însemna și asta ?

Foto: Andreea Marcu

Alice Chempf

Alice Chempf este aparent doar o elevă de liceu obișnuită. În secret însă, se luptă cu superficialitatea și încearcă să ucidă îndoielile. Iubește momentele de inspirație și crede că scrisul este singura modalitate prin care poate urla, visa și analiza în același timp. De obicei plutește, deasupra norilor, undeva, într-o lume paralelă, însă o puteți găsi si pe Pământ atunci când cerul e complet senin, cu niste căști în urechi și un zâmbet mereu visător pe buze.