Ziua în care m-am oprit din alergat

Am alergat după mama și mă ascundeam mereu după ea când cineva venea la mine. Timiditatea și stângăcia mea le conturau un zâmbet fin pe față. Obrajii mei se înroșeau mai rău ca piersicile parfumate și ochii îmi străluceau plini de inocență. Mă făcea să mă simt bine, apărată, fericită.
Am alergat după tata și strigam după el când un baiat se lua de mine. Mă strâmbam în spatele lui și știa bine asta pentru că mereu mă veghea atent cu colțul ochiului. Nu îmi spunea nimic, știa cât de mult imi plăcea situația aceea. Mă făcea să mă simt puternică, ocrotită, fericită.

Am alergat după ei, prietenii cu care îmi pierdeam orele prin fața blocului. Eram cea mai mică din grup și niciodată nu eram pusă la ‘de-a v-ați ascunselea’ sau ‘baba oarba’. Singurele lucruri importante la vremea aceea erau bomboanele pe care le împărțeam cu drag între noi și niciodată nu ne spuneam nu. Ah, să nu uit de cele 3 gumițe dintr-un pachet, mereu ne certam pe ele. Mă faceau să mă simt înțeleasă, specială, fericită.

Am alergat spre școală, mereu întârziam, e greu să intri la 7 și jumătate. Mi-am făcut prieteni noi și am încercat să mă remarc. Într-o zi alergam în curte, am căzut. Din 30 au venit 3 și mi-au întins mâna. M-am ridicat ușor, dar am știut că pot să am încredere în ei. Până să-mi dau seama, grupul mare și prietenos se împărțise deja. Nu știu ce am făcut, dar unii mă priveau cu dispreț. Ușor, începeam să realizez că îmi pierd încrederea. Mă făceau să mă simt ciudat, singură, neliniștită.

Am alergat în ziua examenului. Voiam să ajung prima, da, așa e, mereu am vrut sa fiu prima. Și de ce nu aș vrea? Satisfacția mi-a inundat venele și puterea mi-a crescut constant pulsul. Vorbele de neîncredere din partea prietenilor mei îmi scădeau ușor puterea, sau cel puțin din perspectiva lor. Sincer le mulțumesc. Ei au reprezentat motivația mea. Când au venit rezultatele, mi-am demonstrat cu adevarat că pot. I-am făcut pe toți să realizeze că uneori meritam mai mult și cu priviri false îmi adresau cuvinte de laudă. Cu tristețe am realizat că nu rezultatul testelor mă mulțumea, ci atitudinea celor din jurul meu. Am mulțumit, am ignorat, am plecat, am crescut. M-au făcut să mă simt deasupra tuturor, invincibilă, insensibilă.

Am alergat spre el. De aici îmi luam doza de fericire și mi-o injectam cu sete în vene. Vorbele calde și sincere îmi dădeau speranța că undeva, acolo, mai există bunătate. Îmi ținea ușor mâinile într-ale lui, dar știam că nu îmi dă drumul când vreau eu. Mă proteja și îmi șoptea sfaturi la ureche când ultimele secunde ale soarelui erau pecetluite de puterea lunii. Îmi plăcea să îi aprind țigările, mereu îi furam brichetele. Încă le mai am, le-am aprins de atâtea ori…până s-au stricat. Niciodată nu se supăra și știa că îmi provoacă o plăcere ciudată distrugerea fără voie a acestora. Încă mai am câteva, am încercat de multe ori să le arunc, dar ceva nu m-a lăsat. Cineva mi-a spus că se numește dor, dor de clipele alea, dor de el. Păcat că fericirea asta nu a durat, a fost mai scurtă ca viața unui ghiocel. A reușit să transforme încrederea în minciună și iubirea în ură. Nu știu de ce a făcut asta, încă mă întreb, încă aștept răspunsul, chiar aș vrea să știu de ce oamenii distrug din pură satisfacție și nu le pasă că au lăsat în urma lor un suflet distrus. M-a făcut să mă simt îndrăgostită, fericită, dezamăgită.

Am alergat spre liceu, am crezut că o să găsesc oameni cu inimi cioplite mai frumos. Păcat că și ei au lăsat altora dalta. Aici, totul a ajuns la un alt nivel. Toate zâmbetele sunt false, pline de silă și dezgust. Inocența a pierit demult, odată cu compasiunea și e chiar trist să vezi că cel mai pur sentiment piere sub ochii tăi. S-a stins fără să-ți fi dat seama și te gândești cum ai putut să permiți asta. Să te lași modelată de oamenii din jurul tău, să te acoperi cu un strat gros de minciuni și indiferență și să minți că tu, de fapt, ești o persoană bună. Nu, nu ești. Ești la fel ca toți, ai călca pe cadavre dacă ar fi nevoie să ajungi undeva. Ți-ai lăsa prietenii pentru propria reușită fiindcă ești conștient că cei ce te înconjoară nu se pot numi astfel. Numai gândul că numești niște oameni prefăcuți prieteni îți provoacă un rău ce îți apasă inima. Sufăr din cauza asta și aș vrea să se termine totul, să simt din nou fericirea de atunci, de mult, de când eram copil. Nu ca pe o clipă trecătoare, ci ca pe o stare generală. Tânjesc după sinceritate și cred că, undeva, măcar în colțul inimii oamenilor mai există sentimente admirabile. Până să-mi dau seama, am simțit fericirea, se rostogolea ca o minge de foc pe obrazul meu rece. Golul din sufletul meu îmi seacă fiecare răsuflare. Mă face să mă simt insensibilă, rece, tristă.

Am încetat de mult să mai alerg. Îi las pe alții. Da, e un gest oribil, dar de ce să nu îl fac atâta timp cât toți o fac? Am realizat că trebuie să pășesc încet și dacă undeva nu sunt sigură, să îi arunc pe alții înainte. Nu îmi mai permit să cad încă o data. Mă dor prea tare genunchii și palmele îmi sunt julite mult prea rău. Am alergat și am căzut de prea multe ori. Am alergat în diferite locuri în speranța că o să găsesc clipele de fericire și sentimentele sincere, dar de fiecare dată am găsit aceeași falsitate ascunsă în spatele altui chip frumos. Asta mă face să mă simt dezamăgită, falsă, tristă.

Am alergat și am obosit.

Foto: Andreea Marcu și Andreea Dogaru

Mădălina Dobre

Madalina Dobre. Cine este? Eu am văzut o tipă „blondă” cu păr lung și picioare subtiri. Fata care defilează pe un drum drept în căutarea perfecțiunii. Într-o zi am oprit-o la un colț și m-am uitat în ochii ei. Șoaptele ei interpretabile se jucau prin mintea mea, dar am reușit să conturez imaginea unui suflet complicat, dependent de lucrurile simple. Atunci am văzut-o altfel, ca pe un copil ce iubește plimbările prin zăpadă, fotografia și scrisul, cel din urmă fiind cel mai real mod prin care poate trăi.