Hey, baby! Sunt un star!

Acum ceva timp, în încercarea de a găsi un program interesant de vizionat într-o duminică ploiasă, m-am oprit la un canal de știri, care transmitea sfârșitul unui jurnal. Tocmai se prezenta cum un tânăr student din America și-a dorit să fie celebru pentru o zi, așa că s-a îmbrăcat cât mai extravagant, și-a ciufulit părul în mod studiat, și-a lăsat barbă, a adoptat atitudinea „da, știu, sunt tare!” și a defilat pe stradă. Bineînțeles, a fost însoțit de doi „bodyguarzi”, prieteni mai musculoși, costumați, care împărțeau oamenilor de pe stradă (în special domnișoarelor) poze cu acesta și autograful său, menționând și aparițiile sale fictive în diferite filme și seriale, menționări la care domnișoarele nu rămâneau reci, ba dimpotrivă: lăudau prestaţia „actorului” și spuneau că mereu și-au dorit să-l întâlnească. Atunci când studentul a dezvăluit faptul că el este de fapt un „nimeni”, dar a mulțumit tuturor că l-au ajutat să-și îndeplinească visul… prieteni, necunoscuți, oamenii de pe stradă, toți l-au aplaudat și au râs de întreaga situație.

De la această știre mi s-a întipărit în minte, ca unei copile de 3 ani ce explorează lumea, o întrebare: de ce avem această dorință de a deveni cunoscuți?

Nu contează cum, cât, pentru ce vom fi cunoscuți. Vrem doar să fim. Suntem dispuși să facem orice, chiar să ne scădem considerabil IQ-ul (unde este cazul), să ne punem viața pe tavă, să inventăm și povești cât mai cutremurătoare pentru a prinde la public, pentru a ne auzi numele strigat de toți oamenii. Cam cât de simplu e să ajungi vedetă azi? Extrem de simplu. E suficient să ai un scandal sonor în spate și ai acaparat toate publicațiile, toate emisiunile din intervalul orar 17-19, toate bârfele dintre vecinele de palier și dintre oamenii din mijloacele de transport. Am început să ne plângem că tinerii nu mai au valori, modele pe care să le urmeze în viață,  suntem revoltați de nonșalanța pe care o afișează elevii când spun că au luat 2 la BAC-ul la română, iar mai apoi suspinăm după cei prinși în mrejele străinătății, cei care vor să se ducă într-o țară ce-i merită. Nimeni nu realizează că tot noi suntem vinovații, cei care acceptăm și susținem „așa-zisele” vedete, chiar dacă pretindem că nu e așa.

Să ne uităm puţin în trecut, un trecut în care vedetele își meritau acest titlu, fiind oameni talentați ce au ajuns cunoscuți prin multă muncă, oameni care chiar aveau ceva de spus, mai mult decât cum s-au despărțit de el/ea. Aceștia mai există și acum, dar nu le dăm atenție. Sportivii de exemplu, dacă nu sunt fotbaliști, apar menționați doar la sfârșitul jurnalelor sportive sau atunci când participă la o Olimpiadă/ un concurs foarte important și/sau au luat un premiu important, ori au făcut țara de râs. Celelalte vedete – cântăreți, actori- sunt menționați doar când mor și apoi se țese un întreg scandal în jurul lor.

Cel mai trist este că dorința de a fi cunoscut se manifestă vehement în adolescență, atunci când a fi popular înseamnă totul. Tu ești vârful, nimeni nu mai e ca tine, calci peste toți doar pentru a te asigura că ești primul, ești plastic și avid de popularitate.  Pentru ce? Încă nu se știe, dar probabil că la sfârșit vrei să spui „Hey baby, sunt un star!”

Carmen Pălimariu

Este lăzăristă iubitoare de filme bune, muzică, literatură şi cel mai important, scris. Consideră că în orice scriem sau creăm lăsăm o parte din noi, fie că e vorba de un bileţel, o carte sau o pictură, fiecare poartă ceva din personalitatea noastră, aşa că ea îşi inserează personalitatea în LZR. Pentru detalii, nu ezitaţi să-i citiţi articolele.