Poveștile sunt cu duș și întors… (povești cu final virtual)

[…] vulcanul care a crescut din inima sa, prin cap. Dar așa, deodată, erupție solară. Nici nu știa că are inimă, dapăi vulcan scuipător.

S-a urcat pe inorog, și-a aranjat mustățile cu ceară din urechi, și-a pus două scobitori la ochi, așa văzuse în Tom și Jerry și-i plăcuse. Micuța draperiei, pe care o furase din camera Ivonei din Brugundia, cu dantelă albă apretată la gât, de abia dacă îi mai putea susține avalanșele de lavă care îi ieșeau pe acolo, pe sus. „O draperie furată dintr-o poveste” gândi cu uimire. Îi plăcuse amețita aia de prințesă și restul era ce era, a zis-o altul mai bine.

Cădeau, cădeau, ca meteoriții bolnavi de gripă. Și erau mai degrabă mâini, cu degețele și coate, înfășurate în mănuși din piele de cimpazeu, cât să arate bătrâne. A călărit trei ani, peste trei mări, munți și țări, peste trei sute de nori și vulcanul nu s-a vindecat. A umblat pe la trei vrăjitori și le-a îngropat casă în cenușă și lavă furios că nimeni nu știa. A mai mers șapte ani, peste șapte mări, munți și țări, a trecut șapte sute de nori și tot atâtea furtuni cu tunete și fulgere, a fost pe la șapte temple, șapte zei din șapte culturi și nimic. Cum credeți că s-au pierdut unele civilizații. Parcă mai mult i se scurgeau mâini prin cap. Cu cât se avânta mai mult în sus, spre soare, cu atât mâinile se întindeau ca niște pisici somnoroase spre căldura și el se moleșea și zâmbea gândind povești și prostioare. Se scutura după, schimba setul de scobitori: mai avea de tropăit cale destulă.

A mai mers el douăsprezece țări, mări și căi, douăsprece sute de nori și a ajuns căsuța Sfintei Miercuri. Ea știa ce era, dar nu i-a spus, avea treabă să caute o furcă care toarce singură pentru un zburător blonduț și îndragostit. L-a trimis la Sfânta Vineri. Baba însă bodogănea că o fată lucra în ziua ei, își aștepta soțul și nu termina curățenia; mai mult, pusese paharele cu gura în jos și o lăsase pe afară. S-a supărat Monstrulică, avea la mânuțe cât se întunecare cerul. Când a ajuns la Sfânta Dumincă, după atâția și atâția ani de mers, cu inorogul slab ca un sfeșnic și cu draperia mototolită, când s-a dat jos și a bătut la poartă, s-a întunecat cerul.

— Sfânta Duminică, deschide, rogu-te ușa și lasă un sărman drumeț să-și întindă oscioarele și să-și adape calul

— Ei aș, oi fi vreun duh mincinos sau un zmeu paraleu de-ai întunec cerul. Dacă-i așa, adapă-ți calul în Apa Sâmbetei și întinde-te în grădină; sau mai bine întoarce-te acasă, în regatele tale. Niciun necurat n-are ce caută în coliba mea.

— Sfântă Duminică, obosit sînt, nemâncat și însetat sînt, dar mai rău, chinuit fără să știu de ce sînt. M-a trimis Sfânta Vineri cu merele astea de aur pentru tine. Fie-ți milă!

Într-un final i-a deschis, era pofticoasă rău baba. Iar când l-a văzut a înțeles. Așa că l-a tuns, i-a luat mâinile uscate și le-a dat cu cremă pe cele de sus, de le bătuse vântul, ploaia și grindina. I-a adăpat murgul și i-a curățat cornul de iarbă și pământul prin care se tăvălise. Și i-a zis să mai meargă puțin, doar puțin, de data asta în sus, după cum îi va zice vulcanul.

Poveşti cu dus şi întors
Poveștile sunt cu duș și întors
Grafică de Maria Bășea

A doua zi s-a pornit să se cațere, mânuțe alergau fericite prin nori și unicornul făcea nazuri că acum mai nou zboară. Monstrulică era mulțumit, draperia lui era fără cute din nou și de când nu mai călărea îi plăcea cum trecea vântul pe dedesubt ca la o cămașa de noapte. „O draperie furată dintr-o poveste” a mai zâmbit o dată și a ajuns în vârf. Aici norișorii erau oișe zimțate. Apoi le-a văzut păstorița, blondă, alergând încruntată în picioarele goale printre proriile ei raze. Și-a întins mâinile spre ea, a înconjurat jumătate de planetă și a simțit că nu-l mai doare capul. Și nici ea nu se mai încruntă. A întors-o cu susul în jos, așa la depărtate. A întors-o cu susul în jos și i-a plăcut, râdea ca o apucată. A întors-o cu susul în jos ca s-o aducă lângă el fără să lase planeta în beznă, pe un plan înclinat, nu de altceva. Acuma știu și eu, depinde de cine citește.

Și cam asta a fost. Ei, mă rog, ea a râs când i-a văzut draperia de burlac și l-a întrebat dacă a furat-o dintr-o poveste. El a fost spiritual și-a răspuns că dacă vrea, pot face schimb de haine, ar fi de poveste. Lunul a făcut o criză de gelozie, așa că la nunta lor a fost zi și soare peste tot.

Iar pentru că se iubeau și draperiile trebuie, din când în când, date jos și spălate, au avut un leuț bebelache. O pisică mai mare adică, care o lingea când era puiuț pe Albă-ca-Zăpada. Aia cu blat, de se pune la cuptor, prăjitura! Când a crescut s-a dovedit ca moștenise calitățile creative de la tăticul lui și strălucire și bunătatea de la mămica. Îl știm cu toții, prin Narnia îl cheamă Aslan, prin alte lumi cu D, dar despre asta povește mai bine tăticul C.S.Lewis.

[alert type=”yellow”]Începutul acestui articol își are originea în revista print nr. 7. Mai sus este continuarea lui. Grafica realizată de Maria Bășea. [/alert]

Nichita Milodin

Este elevă în Gh. Lazăr și la liceul de zîne în secret. Pasiunile ei sunt dolcele farniente, dubioșenile și frumosul din grotesc. Scrisul e exhibioționism. Ca la circ, jonglerii toți au hainele pe ei.