Intrusul

Azi m-am numit intrus. Mi s-a părut că am pătruns într-o lume în care nu am ce căuta și de care nu aparțin. De aceea m-am limitat a mă numi „intrus”. Străin nu mi-a plăcut să-mi zic, căci de lumea lor am auzit vorbindu-se, dar ceea ce se ascunde după vorbe, nu mi-am permis să înțeleg decât azi.

Lumea teatrului e una specială. E specială pentru că acolo se adună oameni cu aceeași iubire nemărginită pentru actorie. Le place să joace, să simtă scena sub picioare și să știe că în sală cel puțin un om stă cu sufletul la gură, curios fiind de soarta personajelor.

Dintre toate trupele care roiau pe acolo, m-am îndreptat spre AS. M-a atras degajarea lor și faptul că păreau o familie, stând, fară să facă nimic mai mult  decât să râdă sincer. Dintre toți, am remarcat un puști (îi zic puști nu din cauza vârstei ci pentru că zâmbetul colorat îi trădează sufletul de copil).  M-am apropiat timidă și l-am întrebat dacă ar fi dispus să îmi răspundă la câteva întrebări. Am crezut cu tărie că îi va dispărea zâmbetul, dar m-am înșelat. L-a avut cu el de atunci până când s-a terminat interviul și îi mulțumesc din suflet pentru că mi-a dat putere să-mi duc „misiunea de o zi” la capăt.

Îl cheamă Andrei Poroșanu (îl știți mulți ca „Andy”), e plin de viață așa cum vă veți da seama din rândurile de mai jos, e implicat în toate proiectele de care am auzit vreodată, dar în același timp se ține de școală și nu își neglijează prietenii. Nu poate trăi singur pentru că e dependent de oameni, de dorința de a face mai multe, de a trăi în adevăratul sens al cuvântului. Aici mă voi opri pentru a-l lăsa pe el să vorbească (nu promit însă că nu voi interveni când voi simți nevoia).

 

1. Spune-mi despre noua voastră piesă. Despre ce este vorba în ea?

Piesa noastră se numește „Never let me go” și este o adaptare după  romanul lui Kazuo Ishiguro. Este o poveste destul de cunoscută, existând deja și un film după această carte, cu Andrew Garfield şi Keira Knightley în rolurile principale. Povestea începe într-un cămin obișnuit de copii din Anglia, în mijlocul anilor 70’. Practic, toată acțiunea se învârte în jurul a trei personaje: Kathy H, Tommy D şi Ruth. Încă de mici există o relație strânsă de prietenie între ei, lucrurile schimbându-se pe măsură ce timpul trece, iar ei înaintează în vârstă. Sunt niște copii obișnuiți la prima vedere (zâmbetul îi dispare brusc, iar tonul vocii se schimbă radical. Oftează, trage aer în piept și își continuă șirul gândurilor). Apoi viața lor și a celorlalți copii de la Hailsham ia o întorsătură serioasă când află că singurul lor scop pe această lume este să își doneze organele, chiar înainte de a se apropia de vârsta mijlocie. Ei nu pot visa la mai mult…nu au voie.

2. Pe cine interpretezi și ce ne poți spune despre personajul tău?

Personajul pe care îl interpretez este Tommy D. (pare ușurat de faptul că nu mai este nevoit să vorbeasca despre povestea în sine.) El este un băiat destul de retras, singura lui prietenă adevărată fiind Kathy. Tommy pot spune că este special (zâmbește din nou). El se evidențiază însă de ceilalți copii prin accese de furie și incapabilitatea de a crea opere de artă, acestea fiind un lucru esențial la Hailsham, stârnind amuzamentul și răutățile celorlalți copii. Pe Tommy îl dor aceste reacții, dar nu se schimbă decât foarte târziu.  Pe măsură ce crește, Tommy face progrese, are o relație stabilă cu Ruth, dar în cele din urmă nu poate scăpa de „vechile obiceiuri”. Este o ființă care își dorește să trăiască mai mult și încearcă să găsească acea cale prin care poate să primească câțiva ani în plus înainte de începerea donațiilor.

3. Te regăsești în el? Sau ți se pare că sunteți complet diferiți?

(Întrebarea asta îl lasă câteva minute fără cuvinte. Nu se aștepta să îl întrebe cineva vreodată lucrul acesta, iar faptul că s-a întâmplat îl face să realizeze că nu s-a gândit la asta până acum. E puști, v-am zis, e un puști pe care daca te chinui să îl înțelegi, îl citeşti uşor. Ochii, zâmbetul şi gesturile stângace îl trădează.)

Sincer cred că suntem destul de diferiți. Eu unul, nu mă consider deloc timid. Singurul lucru poate la care semănăm este această nepricepere la creații de opere . Nu sunt în stare să fac nici măcar un câine. Tommy are de asemenea o ambiție specială, pe care uneori o regăsesc și în mine.

4.Cum te simți când îl interpretezi? Cum simți că te primește publicul?

Îi ador personajul și caracterul. Când îl interpretez trebuie să îi preiau toate aceste trăsături, lucru care nu e foarte uşor, fiind o personalitate complexă. Însă, cum am mai spus-o, este un personaj special din toate punctele de vedere. Asta încerc și eu să transmit publicului. Eu cred că spectatorii nu au cum să îi privească pe Tommy sau pe Kathy și să rămână reci la povestea lor crudă. Știu că publicul trăiește cu noi această poveste. (Vă asigur că, dacă veți vedea piesa, așa va fi!)

5.Ai  vreun ritual înainte de a intra pe scenă?

Am câteva, dar nu pot spune că sunt ale mele. Înainte de fiecare spectacol, eu și colegii mei ne strângem într-un cerc, facem exerciții de energizare, de dicție, apoi ne rugăm ca totul să iasă bine. Apoi eu mă retrag undeva singur şi port un mic dialog cu mine însumi în care mă încurajez, mă mai rog puțin la Doamne-Doamne și aștept să intru pe scenă. (ochii îi sclipesc după ce termină de zis şi ultimele cuvinte, asta pentru că îi apar în minte imaginile dinainte de a intra pe scenă și toată starea lui se uniformizează cu cea de atunci. Se uită la mine, zâmbește larg, știe că îl citesc și că mă abțin cu greu să tac din gură, să notez în caiet și să îmi mai arunc privirea din când în când înspre el).

6. Că tot veni vorba de scenă, cum te simți când ești acolo în fața atâtor oameni?

Sincer iți spun înainte să urc pe scenă tremur tot de emoții. Dar după prima scenă reușesc să îmi calmez reacțiile și uit de câți oameni sunt acolo. Pot să fie 2 sau 200. La un moment dat nu îi voi mai vedea. Pe scenă singurul lucru de care trebuie să îți pese este de personajul tău și al celorlalți, să existe încontinuu o legătură între ei. Pentru ca un spectacol să iasă bine, trebuie să ne ajutăm mereu între noi, să fim o echipă. Asta ne reamintește mereu, Andrei Gheorghe, regizorul nostru.

7. Dacă ne-ai recomanda piesa jucată de tine, de ce ai face-o?

Este în primul rând o piesă cu o încărcătură emoțională  foarte mare. Nu poți să privești spectacolul și să nu îți pui această simpla întrebare: „Eu ce aș fi făcut dacă aș fi fost în locul lor?”. Apoi aş spune că este un subiect ieșit din comun, un subiect de un fantastic neîntâlnit, o poveste crudă a unor oameni care soarta le-a fost decisă cu mult înainte ca ei să existe…

Şi încheie uitându-se în gol, zdrobind între degete paiul din sucul demult terminat. Îmi notez ultimele cuvinte, închid carnețului, iar zgomotul pe care îl fac, îl trezește parcă la realitate. Îi mulțumesc din suflet pentru timpul acordat, îmi mulțumește și el încântat cu adevărat de faptul că a avut ocazia de a vorbi despre asta, se scuză și se duce înapoi la colegii lui de trupă. Zâmbetul îi apare din nou, asta pentru că acolo, el se simte acasă. El simte că aparține teatrului, că mama îi e scena, iar spectatorii iubiri trecătoare. El trăiește jucând, trăiește cu zâmbet larg și sclipiri zilnice în ochi.

Eu nu pot, căci dacă cumva ați uitat, sunt doar intrus. E târziu și mă voi retrage în lumea mea. Am stat destul pe tărâmul teatrului, m-a primit cu brațele deschise, dar oricât mi-aș dori, nu mai pot rămâne. E refugiul lor, nu al meu, nu al tău. E al lor.

Foto: Arhiva personala

Pentru a afla mai multe despre trupa de teatru apasa aici.