Păstrând eticheta

Întreabă o femeie bătrână cum sunt adolescenţii şi-ţi va răspunde aproape la fel: sunt obraznici, fumează, beau, fac gălăgie şi nu au pic de respect.

Per total, are dreptate. Dar de ce?

Suntem falşi.

Uneori nu vedem viaţa cu nimic mai mult decât o competiţie. Suntem bestii tinere, cu un aspect cizelat şi frumos. Vrem tot ce e mai bun şi nu lăsăm pe nimeni să ne oprească din a ne atinge scopul. Dar nu ne oprim aici. Continuăm şi distrugem tot în calea noastră. Inclusiv persoanele. Suntem distruşi la rândul nostru.

Vrem să părem mai puternici decât suntem, mai faimoşi, mai inteligenţi, mai frumoşi. Trăim în era în care tehnologia ne defineşte caracterul şi site-urile de socializare ne acaparează orice bun gust sau formă de inteligenţă.

Foto: Alex Neagu

Ne dorim să fim cunoscuţi, să părem importanţi în ochii „adolescenţilor de rând” sau ai celor pe care nu-i suportăm doar pentru că ne spun adevărul fără să-l şlefuiască puţin. Asta, grupul de prieteni, bătaia de joc în care tratăm persoana care ţine la noi şi faptul că rezistăm mai mult la băutură decât X ne hrăneşte orgoliul.

Imediat ce ieşim din casă, ne luăm banii, telefonul de ultimă modă şi zâmbim. Majoritatea fals. Dacă nu chiulim doar din cauză că, vezi tu, „n-avem chef azi de ore, sunt irelevante”, ne îndreptăm spre o altă rundă de 6 sau 7 ore, închişi între câţiva pereţi. Păşim pe uşile liceului, mormăim un „Bună ziua!”, pupăm plini de entuziasm persoanele cunoscute şi urcăm morocănoşi scările. În pauze, facem glume pe seama celorlalţi şi ne dăm neatinşi de glumele făcute pe seama noastră. Noi suntem fericiţi. Nu avem probleme, nu ne pasă de părerea şi sentimentele altora, ştim doar să ne iubim pe noi înşine. Şi rar câte-un suflet similar nouă, care reuşeşte să treacă de fericirea de faţadă şi să ne descopere aşa cum suntem noi: cu bune, dar mai ales cu rele.

Uneori, după ore, ne oprim prin parc să mai vorbim cu cei ce ne sunt dragi din toată marea aceea de oameni.

Câteodată stau şi analizez adolescenţii din ziua de azi. Nu observ decât stres, tristeţe, dezamăgire şi, mai ales, nemulţumire. În mijlocul parcului stau cei superficiali şi fac orice le stă în putinţă să iasă în evidenţă; într-un colţ de parc sunt cei ce nu doresc să fie în văzul tuturor; pe o altă bancă, stă o fată singură şi priveşte tristă în jur după ce îşi verifică telefonul de câteva ori; pe o alee doi „pokemoni” fluieră o fată îmbrăcată prea lejer pentru frigul de afară; alţii trag din ţigări însetaţi şi doresc să-şi potolească nervii cu ajutorul nicotinei. Nişte bătrâni îşi privesc nepoţii cum se joacă şi se roagă să nu ajungă ca noi. E trist.

Plecăm acasă la fel de zâmbitori, însă când uşile metroului diferit de al celorlalţi se închid, ne piere înşiruirea aceea de „perle”. Ne băgăm căştile în urechi, pornim muzica şi ne lăsăm înghiţiţi de gânduri care mai de care mai triste. Ajungem acasă, ne salutăm uşor părinţii şi răspundem cu „Bine.” la veşnica întrebare despre şcoală, apoi ne închidem în cameră. Ne aruncăm ghiozdanul pe jos, hainele într-un colţ al camerei şi-apoi intrăm pe internet şi ne dăm iarăşi drept oameni fericiţi şi importanţi.

Dar noaptea, când nu avem somn şi adormim aproape de dimineaţă, ne gândim la tot ce e greşit şi la tot ce am distrus. Şi-apoi, ne amintim cum a fost în fiecare zi de când a început liceul. Ce am realizat purtând o mască? Am obţinut ce ne-am dorit? Nu.

Am respectat prototipul adolescentin.

Am minţit încă o zi.