O privire. Un zâmbet. Un răsărit.

Cu toții ne îndrăgostim la un moment dat: unii mai devreme, alții mai târziu. Cu toții simțim acei fluturași , doar că unii dintre noi ajungem foarte sus, poate prea sus. Ne creăm o lume a noastră, un mic paradis și brusc, dintr-o dată, totul se distruge.

Am uitat că tot ce ajunge prea sus ajunge și prea jos și abia atunci când am picat am realizat că am fost prea visătoare și că am lăsat în urmă persoanele care într-adevăr meritau.  Mi-am pierdut  prietenii, m-am pierdut chiar și pe mine. Nu mă mai înțelegea nimeni, nu mă mai înțelegeam nici măcar eu. Încercam să găsesc un sens, dar găseam doar întrebări fără răspunsuri.

Și brusc apare cineva, acel cineva care mă ajută așa cum știe el, bine/prost. Este un ajutor de care am nevoie și pe care mi-aș fi dorit să îl primesc de la cei pe care îi consideram prieteni.

Totul începe ca un joc. Mă face să rad când lumea mi se prăbușește, mă răsfață, îmi oferă toată încredera de care am nevoie, mă înțelege și nu mă judecă, mă ajută să mă ridic și, după asta, tot ce vreau este să mă întorc la ce a fost, să o iau de la capăt.

Dar merită? Merită să am încredere din nou în el?

Uit de principii, uit de sfaturi și vreau să mai încerc, dar nu mai pot. Realizez că m-am îndrăgostit cu adevărat de acel cineva care a fost sprijinul meu: de el, de noul meu prieten cel mai bun, dar îmi este frică. Cine este cu adevărat? Un tip cu ochii frumoși care obține doar ceea ce vrea sau un băiat care vrea să se apropie de mine cu adevărat? O prietenie cu beneficii? Oare de asta am nevoie acum?

Pierd nopți gândindu-mă la ce se întâmplă și, când găsesc răspunsul la toate întrebările, realizez că sunt prea multe obstacole ca să pot ajunge la el și că poate nu voi reuși să îl cunosc niciodată cu adevărat. Poate nu merită să renunț la iarnă pentru o primăvară. Mintea îmi spune să nu intru în jocul ăsta, că trebuie să lupt pentru ce am, dar simt că nu îl mai am… sau poate că nu l-am avut niciodată cu adevărat. Poate a fost doar o joacă frumoasă pentru niște copii care acum se luptă cu orgoliile și frustrările.

Și totuși? Să renunț? Să cedez? Să mă las condusă de ideile mele paranoice? Nu. Îmi ascult inima și fac tot posibilul să mă mai privească măcar o dată și am nevoie doar de o rază de soare