Copilărie distrusă

Foto: Andreea Dogaru

Îl cheamă Matei. Are nouă ani, deşi nu îi dai mai mult de şapte, asta pentru că e mic şi foarte slab. Cu toate acestea, e frumuşel foc; păr bălai, ochi verzi pătrunzători, zâmbet extrem de larg şi sincer. Mă priveşte curios, încercând parcă să mă citească şi să vadă ce fel de om sunt. „Nu-ţi voi face rău”, îi zic. „Ştiu”, îmi răspunde sigur pe el. Îşi mută privirea prin camera sărăcăcioasă, poate poate va da de un obiect care să îl atragă şi să îi stârnească interesul. Pare inteligent. Pot vedea asta clar în ochii lui care ard de curiozitate în legătură cu orice.  Nu mă întreabă nimic, deşi pare că ar vrea să spună multe. Preferă să îşi lase privirea în jos, către picioarele care se balansează neîncetat într-un ritm haotic. „Aşa fac când mă gândesc”, îmi spune el, continuându-şi jocul copilăresc al picioarelor. „La ce te gândeşti tu, Matei?”  îl întreb curioasă, căci interesul pe care îl nutresc pentru acest copil pe care l-am cunoscut pentru prima dată azi, mă intrigă. „Aşa, departe, la toate..” îmi spune oftând, fixând parcă cu privirea un punct în podea.

El nu are copilărie. Nu are şi nu va avea niciodată. Pentru el, viaţa şi soarta au fost crude şi murdare. N-a fost lăsat să aleagă, ci aruncat direct în furtuna vieţii, fără vestă de salvare, fără colac sau fără cineva de care să se poată sprijini. Nu are preferinţe la mâncare. Mănâncă orice i se dă, mulţumindu-i lui Dumnezeu şi pentru o felie de pâine. Sunt zile în care îi e atât de foame încât „mi-aş scoate stomacul şi l-aş arunca la gunoi”, mi-a mărturisit chiar el într-un moment de sinceritate maximă. Nu are jucării. Visează ca toţi băieţii de vârsta lui la o maşină, la un soldat, la un pistol. Se alege doar cu păpuşi cârpite, care îi revin după ce „ăia mari se plictisesc de ele”. De jocuri pe calculator nu a auzit, „nu ştiu ce sunt alea, dar am văzut într-o zi un calculator şi mi s-a părut un mic roboţel. Ştiu despre roboţi pentru că am citit în nişte cărţi moderne”. Pentru el, cărţile moderne reprezintă cărţile de la anticariate. Citeşte tot ce îi pică în mână. „Uneori, ca să nu mă certe EA mă ascund în baie, pentru că la acea oră toată lumea ar trebui să doarmă. Eu nu am somn. Nu când ştiu că acea carte îmi poate oferi mai multe decât îmi oferă somnul”.  „Cine e EA?”, îl întreb grăbită, sigură fiind că din moment în moment va trece la altă idee. „Cum? Nu o cunoşti? EA spune că e mama noastră, dar eu nu pot să o strig aşa. Eu nu am mamă. Am doar tată. Doar atât”. „Cum să nu ai mamă?” îl întreb aducându-l exact unde mi-am propus. „Nu..nu am. Niciunul dintre noi nu avem. Ne-au părăsit când erau mici. Ni se spune de fapt că au plecat ca să muncească şi ca vor veni să ne ia acasă când vor putea, dar eu ştiu că nu e aşa. Am auzit-o cândva pe EA spunându-i unui străin că nu se vor mai întoarce niciodată. Simţeam şi eu asta, dar mi-a fost frică până atunci să recunosc că e aşa”. L-am privit pentru o clipă..un copil de doar nouă ani, să ştie atât de multe? Oare ce ascunde sufletul lui mic şi crud ca iarba de martie? Prin câte va mai trece de acum înainte? Văzându-mă că tac, îmi spune: „Oricum, eu ştiu că mama mea e blondă şi că are ochii verzi aşa ca mine. Trebuie să fie frumoasă, aşa cum e şi mama mea din cer”. „Mama ta din cer?”. „Da, Maria!”.

Îl studiez iar. E îmbrăcat sărăcăcios, cu nişte blugi uzaţi şi probabil purtaţi de încă trei generaţii înaintea lui, iar în sus are un tricou gri, care se vrea a fi alb. E încălţat cu nişte teneşi tociţi. „Joc fotbal în pauză, îmi zice. Îmi place mult fotbalul, dar nu vreau să ajung fotbalist”. „Dar ce vreiajungi, Matei?” „Doctor, doctor stomatolog”. „De ce stomatolog?” îl întreb stăpânindu-mi cu greu lacrimilie. „Pentru că vreau să îi ajut pe oameni să zâmbească mai des”. Săracul copil, îmi zic, el nu ştie că viitorul lui nu e decât o ceaţă groasă şi densă. El nu ştie, că înaintea lui sunt copiii de bani gata care vor primi de la „mămica” şi „tăticu” tot ce îşi vor dori, inclusiv un cabinet privat. El va lupta, dar va lupta degeaba. Viaţa nu a fost corectă cu el de la început şi nu va fi nici de acum înainte. S-a născut sub o stea moartă, cărând toată viaţa greutatea întunericului ei.

Încep să plâng. Din milă, din tristeţe, din faptul că mă simt prost fiindcă copilăria mea a fost lipsită de griji în comparaţie cu a lui. „Hei! De ce plângi?” mă întreabă privindu-mă fix în ochi. „Plâng pentru că tu azi, mi-ai dat o lecţie de viaţă”, îi zic fără să stau pe gânduri. Mă ridic de pe scaun, privesc parcă pentru prima dată camera în care mă aflu. Abia acum observ cât de vechi sunt toate obiectele din ea şi abia acum simt mirosul de iz înţepător al camerei. Îmi închid caietul, oricum nu am notat nimic în el, căci tot ce mi-a spus acest copil a fost scris cu cerneală permanentă în cap. Îl pun în geantă şi scormonesc prin ea în căutarea unei cutii de bomboane. I-o dăruiesc, ştergându-mă la ochi. „Mulţumesc”, îmi spune el sincer, revenindu-i zâmbetul pe buze. „E prima oară când primesc bomboane de două ori pe an. Mie îmi aduce doar Moşul, de Crăciun.”

Îl las cu cutia de bomboane în braţe, mai privesc o dată camera şi dau să plec. Când să ies, îmi vine în cap o întrebare pe care o adresez tuturor copiilor. „Pe cine iubeşti tu, Matei?” „Pe tatăl meu, nu ţi-am zis că am tată?  Îl cheamă Dumnezeu şi ştiu că e singurul care mă va iubi întotdeauna”. „Cum poţi iubi pe cineva a cărui faţă şi al cărui glas nu le-ai auzit niciodată?” „Dar eu îl văd mereu. Vine când îl chem şi îmi vorbeşte. Îmi vorbeşte aşa frumos, încât ştiu că atunci când voi pleca de aici, va fi bine”. Încheie şi desface lacom o bomboană pe care o mănâncă dintr-o înghiţitură.

Îmi iau la revedere, ies ca o furtună din orfelinat, mă aşez pe prima bancă şi încep să plâng ca un copil. Ce suflete ascund aceste clădiri? Câţi dintre ei ştiu că după ce vor face optsprezece ani, viaţa îi va răzbi ca un vânt rece de iarnă în faţă? Câţi se visează, aşa cum o face Matei, doctori? Şi oare câţi dintre ei vor ajunge să fie? Care e vina lor dacă au fost concepuţi de nişte oameni inconştienţi?

Sunt întrebări multe pe care mi le pun, dar răspunsurile nu se grăbesc să apară. Nu se grăbesc pentru că nu vor veni niciodată, asta pentru că nu există.

Cătălina Gheorghe

Este elevă în C.N. Gheorghe Lazăr. Este pasionată de literatură, muzică, sporturi, dar mai ales de scris. Pentru ea scrisul reprezintă evadarea din realitate, afirmarea sufletului şi nu în cele din urmă, cea mai bună metodă de a se relaxa şi a se linişti.