După dealuri: o nouă capodoperă marca Cristian Mungiu

După dealuri- noul film românesc de succes internațional. Așa cum ne-am obișnuit de la filmele românești ce ajung să se răspândească peste hotare, și acesta rămâne fixat în mințile spectatorilor prin înlănțuiri de scene și o poveste marcante.

Bazat pe romanele non ficționale ale Tatianei Niculescu Bran, filmul urmărește întâmplările dintr-o mănăstire izolată „după dealuri”. Povestea are ca personaje două prietene care au crescut împreună într-un orfelinat și se reîntâlnesc după câțiva ani de despărțire. Alina se întoarce din Germania pentru a o lua pe Voichița, care, împinsă de nevoie, își găsise adăpost în comunitatea unei mănăstiri. Lucrurile nu evoluează așa cum își dorește Alina, găsindu-și prietena cu totul schimbată. Astfel, se conturează un confilct între două iubiri: cea a Alinei față de Voichița, dusă până la obsesie, și cea a Voichiței față de Dumnezeu, care nu mai lasă loc pentru o afecțiune așa cum și-o dorește Alina. Fata se zbate din toate puterile să recâștige atenția prietenei ei, iar când aceasta eșuează își îndreaptă furia spre călugărițele și preotul din mănăstire. Diagnosticată, în urma unei crize, cu o boală mentală, starea Alinei se stabilizează în urma tratamentului. Când momentele de furie încep iar, și sunt din ce în ce mai dese, preotul decide să o supună unui proces de exorcizare. În ciuda bunei intenții a tuturor celor implicați, totul degenerează și sfârșește prin moartea Alinei.

Sentimentul care predomină în film este incertitudinea. Se remarcă pendularea Alinei între a accepta viața și dogmele impuse de mănăstire doar pentru că este singura modalitate de a rămâne lângă prietena sa, și crizele în care simte nevoia de a-i disprețui și a le face rău celor care, din perspectiva ei, i-au îndepărtat-o. Pe de altă parte, se observă chiar și la Voichița, în încrederea ei aparent de neclintit în preotul mănăstirii momente în care are tendința să cedeze, să o pună pe Alina pe primul loc. Mai ales pe parcursul exorcizării acesteia, văzând chinul la care este supusă Alina și auzind continuu țipetele ei disperate, călugărița începe să se îndoiască de decizia pe care a luat-o. În contrast sunt puse și personalitățile celor două fete; este evident că Voichiței viața la mănăstire i-a oferit un echilibru pe care nu l-ar fi putut dobândi altcumva, iar Alina este întotdeauna gata să explodeze, speriată de perpectiva unei noi despărțiri de prietena sa.

Din punctul meu de vedere, un mare plus adus filmului sunt, în primul rând, scenele de umor presărate pe alocuri, fără care acțiunea ar fi fost, poate, mult prea grea și apăsătoare. Un alt lucru pe care îl consider foarte reușit este perspectiva generală a întregii întâmplări. Regizorul nu pare că învinuiește pe nimeni pentru cele întâmplate; Alina, prin numeroasele ei insulte la adresa bisericii și toate atacurile fizice, nu voia decât să câștige afecțiunea prietenei pe care iubea, sau pot fi puse pe seama bolii, Voichița nu apare ca vinovată pentru respingerea Alinei, având convingerea că Dumnezeu trebuie pus înaintea a orice, iar acest lucru îi va fi putut aduce calmul și Alinei, preotul pornise întreaga exorcizare doar pentru binele acesteia, fiind încă de la început nesigur pe forțele sale. Nici chiar polițiștii care apar la final pentru a ancheta „crima” nu sunt puși într-o lumină negativă; aproape compătimindu-i pe cei de la mănăstire, le spune că vor ajunge cu siguranță la închisoare deși nu pot fi considerați vinovați pentru ceva ce nu au intenționat să facă.

Deși filmul este cu siguranță valoros ca operă cinematografică și merită văzut, numărul de scene dure, asupra cărora nu am vrut să insist, este, după părerea mea, prea mare. Aștept cu nerăbdare filmul românesc  „de senzație” care să se remarce prin altceva decât elemente șocante. Și poate o prezentare a României altfel decât dezolantă și prinsă în vreo epocă întunecată nu ar strica.

Alina Iacob

Sunt elevă în Colegiul Național Gheorge Lazăr. Scriu așa cum visez: fie noaptea, fie în autobuz; rezultatul mă surprinde întotdeauna. Nu aș vrea să cred că scriu în van, și mă feresc de abordări ale subiectelor banale. Cred că am ceva de transmis, altfel nu aș scrie.