Premiul I: Îl știm, dar îl și cunoaștem? Interviu cu domn’ Săndel

WANTED: Liviu Sandu

  • Nume de cod: Domn Săndel, Domnu’ Sandu
  • Semne distinctive: o impecabilă uniformă (roşie cu negru), ecusonul purtat întotdeauna la vedere (pentru că în Lazăr ne mândrim cu calitațile)
  • Instrumente de tortură folosite: Cartea Lazărferienilor: agenda (nelipsită din dotare), revista liceului (permis de trecere)
  • Sintagme distinctive: „A, B, C .. Z-ul, la clasă, s-a sunat!”, „Haideți, domnişoarelor, nu stăm la discuții.”, „Poftiți la clasă!”, „Avansați, domnişoara!”, (Elev:„Avem religie, nu ne grăbim.”) „Cea mai importantă oră!”, „X-ulescule, ne supărăm!”
  • Informații suplimentare: poate fi văzut înarmat cu un temperament de fier şi un ton sever. Deseori, este trădat de un zâmbet fugitiv

 

Sunt clasa a X-a, deci mi-am petrecut în acest liceu 265 de zile ( ± zilele/orele când am absentat din motive strict personale care mi-au îmbunatațit în mod substanțial soarta în domeniul fizicii cuantice sau în studiul hexaclorociclohexanului (a.k.a gamezan / lindan) si al acidului muconic; ± binecuvântatele zile libere datorate sfintei zăpezi.)

În aproximativ 1063 de pauze am trecut pe lânga Domnul Săndel, am vorbit cu dumnealui sau am primit observații. Niciodată nu m-am întrebat cine este mai exact Liviu Sandu.

Dat fiind acest fapt,…

1. Domnule Săndel, cum a fost prima zi de lucru în liceu?

Cred că prima zi de lucru a fost şi cea mai grea. Nu mai lucrasem cu copiii înainte, deci nu eram deloc obişnuit. N-au fost prea fericiți când au văzut că am venit să stau cu ochii pe ei şi să-i trag de mânecă când făceau vreo năzbâtie. Nu ştiam cum să-i fac să mă asculte şi a durat ceva până când s-au obişnuit cu mine. Mi-a fost greu şi cu domnii profesori, pentru că nici dumnealor nu mă cunoşteau. Am avut noroc că direcțiunea m-a primit cu brațele larg deschise.

 2.  Cum ați reuşit să vă împrieteniți atât de bine cu elevii? Toți vă ştiu, toți vă iubesc.

Cu foarte, foarte multă răbdare şi înțelegere, atât din partea mea, câ şi din partea lor. Aproximativ o lună am facut muncă de convingere cu ei. (Desigur, mai râdem, mai glumim, dar totul până la o limită.) Am mai trecut eu cu vederea micile pozne, au început ei să înțeleagă că şcoala mai înseamnă şi disciplina. Dar, până la urmă,  numeroasele întâmplări au fost cele care au format aceasta legătură între mine şi elevi.

3. Spuneți-ne 3 lucruri pe care nu le ştim despre dumneavoastră.

(Râde scurt) Sunt căsătorit şi am o familie foarte frumoasă. Am copii cu care mă mândresc şi despre care pot să spun că sunt mult mai cuminți. Am, desigur, şi o a doua familie, mult mai numeroasă, în care mă simt la fel de iubit: familia Lazăr. (După ce am insistat să primesc şi o picanterie.) Da, domnişoară, îmi plac manelele. (Râde cu poftă.)

4. Cât de mult diferă Domnu’ Săndel de domnul Liviu Sandu?

Acasă e acasă, iar Lazărul e Lazăr. Nu le amestec niciodată. Îmi fac datoria în ambele ipostaze şi pot să spun că sunt la fel de autoritar si acasă. La liceu mai sunt păcălit, dar acasă cunosc toate şmecheriile copiilor. Deşi sunt diferențe între Sandu de acasă şi Sandu de la liceu, îmi place să-mi trăiesc ambele „vieți”.

5. Dacă, în mod absurd, mâine nu ați mai avea posibilitatea să lucrați aici, ce v-ar lipsi cel mai mult?

Totul. (Raspunde scurt şi hotărât; iar după o pauză…) Mai ales copiii şi atmosfera. În toți aceşti ani m-am legat mult de tot ce înseamnă Lazăr şi nici nu pot să-mi închipui cum ar fi ca mâine să nu mai am tot ce am acum.

6. Privind în urmă, cum credeți că au evoluat generațiile?

Nu ştiu să spun dacă au evoluat sau au involuat. Nu cred. Fiecare generație a avut farmecul ei și poznele specifice perioadei respective. Deşi am o sumedenie de amintiri plăcute și râd mereu când îmi amintesc câte-o întâmplare, sunt nerăbdător în fiecare an să-i întâmpin pe noii boboci.