Niciodată bătrâni pentru circ: Cirque du Soleil

În perioada 8- 12 februarie bucureştenii s-au putut bucura de un spectacol eclectic al celor de la Cirque du Soleil. Concetăţenii noştri au înfruntat fără teamă vremea siberiană, s-au înghesuit în taxiuri şi autobuze, blestemându-şi zilele din cauza aglomeraţiei şi s-au urnit spre Romexpo, gazda canadienilor circari. Ce-i drept, cred că nici temperatura absolută nu ar fi cauzat absenţa spectatorilor, ţinând cont de faptul că probabil jumătate din ei au mâncat pâine cu apă tot restul lunii (cele mai scumpe bilete au fost aproximativ 440 lei, iar cele mai ieftine 85 lei). Dar de ajuns cu vorbăria, să trecem la treburi serioase.

 

Cine sau ce e până la urmă Cirque du Soleil? Astăzi este o importantă organizaţie cu sediul în Quebec, ce oferă divertisment de înaltă ţinută artistică, dar acum mai bine de 20 de ani circul era reprezentat de un grup de 20 de artişti de stradă, strânşi laolaltă de fondatorul Cirque du Soleil, Guy Laliberté, care, pe vremea aceea, nu reuşea să rămână angajat prea mult timp. În prezent, compania are 5.000 de angajați, dintre care peste 1000 sunt din 50 de ţări diferite. Cică şi Ada Milea ar fi fost selectată în echipă, dar e posibil să nu fi făcut faţă antrenamentelor, care ar fi destul de hard-core (nu ştiu ce ştiţi voi despre ea, dar mie îmi vine în minte un cântec de-al ei în care o bucată de carne de porc era fericită că nu era o bucată de carne de vită).

Saltimbanco (sau a sări pe bancă) este spectacolul care i-a făcut pe bucureşteni să scoată sunete onomatopeice de tipul „ah, oh, wow, uhhh” şi să pătrundă într-un univers caleidoscopic în care se sfidau gravitatea şi neconvenţionalul, frenezia culorilor conturând un show hipnotizant. Spectacolul este o adevărată aventură urbană, iar accentul se pune pe  familie şi grupurile sociale, agitaţia străzii şi înălţimile impresionante ale zgârie-norilor (reprezentaţi de stâlpii chinezeşti). Cel mai longeviv spectacol Cirque du Soleil (a luat naştere în ’92), Saltimbanco e un puzzle de acrobaţii unice şi uluitoare. De la „Prăjinile Chinezeşti” (înalte de peste 7 m) sau „Leagănul Rusesc” (unde trei sau patru actori se balansau până când unul dintre ei sărea în aer, căzând apoi în picioare sau pe umerii unei piramide formate din ceilalţi artişti), la „Trapez” (unde, ca să-l citez pe Tudor Chirilă, „inima mi s-a urcat în gât” când am văzut siluetele sărind pur şi simplu în aer ca să se prindă una de cealaltă) sau „Jonglerie” (unde 8 mingi zburau prin aer) şi „Clovni”. Eddie, clovnul, a încântat publicul nu doar prin momentele sale de pantomimă şi costumul care mie îmi amintea de Mario (vă rog, spuneţi-mi că vi-l amintiţi), ci şi prin ajutorul pe care l-a avut. E vorba evident de un simplu spectator (îmbrăcat la costum totuşi), care a străbătut împreună cu Eddie jungla africană, a înotat printr-o cameră plină cu apă şi la sfârşit a fost notat de către membrii formaţiei Saltimbanco (măcar la el nota 10 n-a mai dat eroare ca în cazul Nadiei). „Duetul” celor doi mânuitori ai instrumentelor „boleadoras” (arme asemănătoare cu un lasou mai mic, care au în capăt greutăţi) a adus pe scenă ritmuri latino şi tribale, graţie ritmului tarabanelor. „Bungee” a fost un alt moment captivant al spectacolului, iar personajul „La belle” a acompaniat cu o voce de operă dansul în aer a patru artişti care se propulsau în înălţime cu ajutorul unor corzi elastice.

Fie că este vorba de costumele extravagante ale circarilor (amintesc aici pe cel al Baronului– cu joben şi pelerină albă cu dungi negre, mănuşi roşii şi colanţi aprinşi ca focul, tărcaţi cu negru şi pe cel de arlechin, viu colorat al Copilului“) sau de spectacolul de muzică şi lumini, consider că Saltimbanco îi poate provoca convulsii unui epileptic.

Despre Saltimbanco, Guy Laliberté afirmă: „Pentru mine este un mesaj de pace. În anii ‘90, imigraţia era o problemă, exista un amestec cultural în marile oraşe şi Saltimbanco, cu personajele şi culorile sale, reflectă acest mix. Asta este o provocare în zilele noastre: să ne respectăm reciproc, să trăim şi să lucrăm împreună, în ciuda diferenţelor”.

Trăgând de limbă unul din membrii Brigăzii de Voluntari, am putut afla următoarele:

Saltimbanco sau o joacă de copii. Aşa aş numi eu spectacolul. Cu jocuri puţin mai speciale, artiştii au reuşit să coloreze o bucăţică din timpul spectatorilor şi să îi impresioneze cu abilităţile lor. Ne-au prezentat o altă lume, în care fiecare om îşi urmează visurile. Artiştii au creat un univers vibrant de culoare, de la jonglerie, pantomimă şi acrobaţii purtându-ne prin diferite poveşti în care fiecare îşi dezvăluia o parte din suflet. De apreciat este munca şi talentul canadienilor, originalitatea costumelor şi a coloanei sonore live de-a lungul fiecărui spectacol. Sper sa îi revedem curand în România cu spectacole şi mai impresionante!”

Ah, şi încă o chestie, descoperită pe propria piele: nu sunteţi niciodată prea bătrâni pentru a merge la circ.

Silvia Matilda Aștefanei

Este fostă lăzaristă și actualmente studentă la medicină. Deși 90% din prieteni au sfătuit-o să lase Medicina pentru Jurnalism, a decis să păstreze pasiunea pentru scris doar la stadiul de hobby. LZR a însemnat pentru ea „peșteră fără de sfârșit, lumina de la capătul tunelului și marea fără țărm.” Pentru ea LZR e ca pasărea phoenix, renaște pe zi ce trece.