Mențiune: Trenul

1. Ultimul tren

Trenul merge uşor, prea uşor din punctul meu de vedere. Am părăsit gara din Măneciu Ungureni de 30 de minute şi nu am mers decât trei staţii. Naşii îmi spun să nu îmi fac griji că trenul va ajunge la timp în Ploieşti, dar îmi dau deja seama că lucrul acesta este imposibil şi încep să regret că am ales trenul. Dar mă gândesc la lucrurile pozitive: biletele mă costă destul de ieftin şi nu trăiesc aceeaşi înghesuială ca la Maxi-Taxi.

Biletele ieftine nu sunt singurele pentru care am ales să călatoresc cu trenul până la Constanţa – este ultimul tren care mai merge pe Valea Teleajenului şi vreau să trăiesc acest moment trist pentru mine. Ţara pare să se prăbuşească cu totul, iar legendara cale ferată care a cărat atât lemn din capătul liniei (Măneciu) este istorie. Mă gândesc cât de frumos era să mergi cu trenul pe vremea părinţilor mei şi îmi aduc aminte de poveștile lor…

Gândul îmi zbura la acele vremuri când sunt întrerupt din meditare:

-Biletul la control, puştane! Aud o voce cunoscută de controlor şi întorc privirea moleşită către el.

-Aaa… sănătate nea Vasile. Eşti de serviciu?

-Flăcău tu eşti? Te-ai hotărât să iei ultimul tren? rânjeşte prin mustaţa lui stufoasă nea Vasile.

A fost coleg cu tata pe băncile şcolii şi au rămas buni prieteni, ba chiar au lucrat împreună câţiva ani pe la Bucureşti şi au păstrat mereu o bună prietenie. Pe mine mă cunoaşte foarte bine, ne întâlnim mereu dimineaţa când trec la şcoală.

-Lasă băiete, nu mai scoate biletul că na, ne cunoaştem bine. Tactu’ ce mai face, ce mai zice? Pe unde mai lucrează, că nu prea ne-am mai întalnit în ultima vreme şi tare aş avea chef de vorbă cu el.

-Tata e bine, bre. Tot la Bucureşti cum îl şti. Nu se mai desparte de capitala lui dragă, dar acum e acasă… cu frigul şi zăpada asta nu prea are de muncă.

-Şi tot nu mi-ai zis drăgălaş, unde mergi pe aşa vreme? Ai vreo drăguţă pe la oraş… hă? Hai că ştiu, doar am fost tânăr şi eu. Ce să-i faci măi băiete…aşa-i viaţa: plină de drăguţe.

-Îmi pare rău să te dezamăgesc, bre… nu am nici o drăguţă. Mă duc să-mi vizitez unchiul vreo două zile. Îl şti mata… cel din Constanţa.

– Da’ ce dracu ca-ţi pân’ la Constanţa, doamne iartă-mă. V-ați tâmpit la cap taică ăştia tineri. Şi tactu şi unchitu nu sunt zdraveni nici ei. Doamne auzi… până la Constanţa pe o vreme ca asta. În fine flăcău, te las în pace cu treburile tale. Plec şi eu la ale mele.

-Noroc nea Vasile!

Întotdeauna e la fel: stă şi mă ţine de vorbă până mă apucă damblaua. Oricum, simpatic om. N-ai treabă cu el.

Fără să îmi dau seama cum trece timpul şi stând de vorba cu bunul meu prieten, trenul a trecut de Văleni. Chiar îi mulţumesc lui nea Vasile pentru timpul scurs mai uşor.

Privesc pe geam şi mă gândesc la Constanţa şi la unchiul meu George, la cât de frumos o să petrec cele două zile de mini-vacanţă şi cât de mult o să îmi placa să văd marea chiar dacă suntem la începutul lunii februarie.

Unchiul George, dar noi în familie îi spunem Georgică este foarte de treabă, are o fată cu un an mai mică decât mine – Ina. Trebuia să aibă două fete, dar au păţit un necaz… asta este viaţa, cu bune şi cu rele. Trebuie să trecem peste. Pe mătuşa mea o cheamă Ana şi este foarte de treabă, încă este o femeie frumoasă, nu îi dai 40 de ani. Cred că de la ea a moştenit Ina frumuseţea, iar inteligenţa de la unchiul. Sunt o familie frumoasă şi îi simpatizez foarte mult. Ce mai îmi place tare este că stau la bloc şi au o vedere splendidă la mare. Locuiesc la ultimul etaj (la 10).

Mă trezesc scuturat de cineva. Deschid ochii, mă uit pe geam şi văd Ploieştul aşa cum nu l-am mai văzut – inundat de o mare de zăpadă. Întorc capul să văd cine este şi ce vrea şi îl văd din nou pe nea Vasile.

-Scoală băiete, am ajuns! Sau deja vrei să te intorci înapoi?

-Multumesc bre că m-ai trezit. Şi scap un căscat mare şi lacom.

Mă despart de ocrotitorul meu şi aştept trenul de Bucureşti. Mă interesez să văd cât am de aşteptat (biletul îl am deja cumpărăt). „Bun lucru internetul, nu mai trebuie să stau călare la bilete, am cumpărat totul online”. Aflu că trenul cu care am venit a întârziat 40 de minute după cum ştiam cu certitudine că o să se întample şi că am ajuns la limită: trenul spre Bucureşti pleacă în zece minute. „Perfect”

Nu îmi amintesc nimic din drumul spre Bucureşti pentru că am aţipit imediat cum mi-am ocupat locul. Tot ce ştiu este că o babă afurisită mă sâcâia să cumpăr nu ştiu ce seminţe. I-am aruncat o înjuratură bună şi cam atât.

2. Gara

Vechea Gară de Nord Bucureşteană. Nu am mai venit până aici cu trenul de când eram mic, nici nu mai ţin minte exact, dar în alte circumstanţe am mai trecut pe aici.

Gara îți dă un aer de nou combinat cu vechi, de sărac şi murdar în unele locuri (plin de oameni ai străzii care cerşesc şi dorm prin toate colţurile mai ferite), dar are şi un aer tineresc… de studenţi cu rucsacuri şi tot felul de accesorii la modă, şi cele câteva chioşcuri şi fastfood-uri. Este ceva plăcut pentru mine până la urmă. Îmi place să simt vuietul metropolei, gălăgia asta este placută pentru sufletul meu. Întotdeauna am fost mai atras de agitaţia oraşelor chiar dacă am crescut într-un mediu liniştit la țară.

Imediat cum am coborât din tren am fost lovit de această atmosferă şi sincer, m-a înviorat puţin.

Am verificat totul la casa de bilete să văd dacă este în regulă şi am confirmarea: legătura cu trenul de Constanţa are întârziere de o oră (ceva obişnuit pentru oamenii din această țară) şi o să îmi petrec timpul aşteptând în frig. Acum îmi dau seama cât de rece este afară, aerul parcă năvăleşte singur spre plămâni. Mă uit la ceasul şi termometrul gării: este ora 12:15 şi sunt -9 grade Celsius.„Brr… destul de frig pentru ora aceasta. Mama avea dreptate cu geaca aceea.”

Ies afară să vad cum se prezintă marea capitală românească şi rămân uimit să constat că oraşul începe să arate din ce în ce mai bine. În anii trecuţi de la sfârşitul toamnei şi până se dezgheţa afară totul arăta cenuşiu şi sinistru aici. Mă bucur sincer pentru acest fapt.

Este zăpadă peste tot şi îmi dau seama că ninsoarea nu s-a oprit deloc de când am plecat de acasă, lucru care mă bucură şi mai mult. Stau aşa în visare cu ochii asupra micului colţ bucureştean, urmărind taxiurile şi ascultând claxoanele înghețate de ger.

-Trenul, fir-ar să fie… am uitat de tren.

Cum nu am la îndemână nici un ceas, iar telefonul îmi zace pe undeva prin rucsac, opresc repede un tip mai bine şi îl întreb de oră. Este 13:30 şi eu nu ştiu cum să ajung mai repede să văd dacă mai am vreo şansă. Şi… minune, trenul a întârziat atât de mult încât nici nu intrase în gară.

În fine, toată această aventură a trecut şi eu sunt acum la căldurică în trenul spre mare. În 5-6 ore ar trebui să ajung la destinaţie, deci după calculele mele am să ajung pe seară.

Viaţa mea liniştită din tren îşi reia cursul obişnuit. Mă holbez ca un copil când văd pentru prima dată Pasajul Basarab, pentru că la venire l-am ratat. Arată splendid în haina de iarna şi sunt sigur că este tare frumos seara când se aprind luminile pe el.

3. Blocada

Văd tot mai multă zăpadă pe câmpurile de la periferia capitalei. Se pare că este viscol afară. Mă uit pe geam şi văd localitatea Brăneşti acoperită în întregime de zăpadă, casele abia dacă se mai văd – un peisaj cum nu am văzut de când m-am născut.

Trenul opreşte în gară şi eu rămân concentrat aspura celor ce se petrec afară.

Compartimentul în care stau este gol spre surprinderea mea. Mă aşteptam ca în acest tren să fie lume cât de cât, dar m-am înşelat. Nici nu am apucat să îmi termin acest gând că uşa se deschide brusc. Intră o doamnă bine facută de vreo 40 de ani, cu haine bine alese, iar în spatele dânsei mă bucur când văd o tânără cam de vârsta mea. Sunt salutat frumos şi eu salut la rândul meu şi în sfârşit uşa compartimentului se închide. Sunt foarte mulţumit că am companie şi sper ca cele două să fie cât de cât comunicative. Presupun că fata de seama mea este fiica doamnei şi încerc să intru în vorbă cu ele după ce îşi termină de aşezat bagajele şi celelalte lucruri.

Eram curios dacă o să mă acompanieze tot drumul şi le întreb:

-Mergeţi la Constanţa?

-Nu, la Tulcea. Îmi răspunde scurt şi la obiect doamna parcă prea plictisită.

Privesc spre fată şi concluzionez că ele două sunt împreună, dar fata îmi răspunde că ea merge la Constanţa ceea ce mă uimeşte. „Deci pâna la urmă ele nu se cunosc. Foarte bine atunci.”

Fata are o faţă foarte drăguţă şi îmi exprimă că este o fire emotivă, dar s-ar putea să mă înșel. Este îmbrăcată cu haine de calitate din câte îmi observă ochii, paltonul ei îmi place în mod deosebit. Îmi amintesc că l-am văzut în colecţia de iarnă pe un catalog de modă al unei colege de clasă.

-Foarte frumos paltonul, şi îmi place foarte mult firma. Pot spune că sunt un fan. Pun pariu că locuieşti în Bucureşti.

Fata îmi confirmă şi da, am dreptate, este o fire emotivă, dar tot nu renunț la conversaţie:

-Apropo, eu mă numesc Marius.

Aflu că numele ei este Gabriela şi că este de aceeaşi vârstă cu mine. Merge la Constanţa pentru nu ştiu ce spectacol muzical, nu am reţinut pentru că nu mă interesează. Sigur este ceva plictisitor. Dar îmi place modul ei de a vorbi. Se vede că este citită şi asta îmi place, abia pot purta o conversaţie mai calitativă cu ea; nu doar exprimări de genul: da…bine…da…da.

Fără să îmi dau seama s-au scurs trei ore din călătorie şi văd cum trenul începe să încetinească. De celalaltă doamnă am uitat complet, noi doi fiind atraşi în mod surprinzător în largi conversaţii despre diferite teme. Îmi întorc privirea spre holul trenului şi văd autostrada. „Suntem aproape de Feteşti.” Dar imaginea de afară este dezolantă pentru că autostrada este plină de zăpadă, chiar trag concluzia că este închisă din cauza condiţiilor meteo.

Trenul începe să se oprească uşor şi aflu de la cineva de pe hol că am rămas blocaţi în troiene de zăpadă. Cinci minute mai târziu un controlor îmi confirmă asta şi ne spune să nu ne facem griji pentru că suntem foarte aproape de Feteşti.

-Desigur, să nu ne facem griji domnule. Am mai văzut eu din astea la televizor, să nu ne facem griji şi o să zacem aici ore în şir. Doamna din compartiment cu noi a reacţionat fără să ne dăm seamna. Până acum nu a spus nici pâs şi acum răbufneşte.

Chiar şi controlorul, pentru că spre el se duce acuzaţia a rămas un pic înmărmurit. Până la urmă poartă o discuţie cam recalcitrantă cu doamna şi îi spune să se potolească că altfel cheamă poliţia (în tren se află câţiva poliţiști).

Îmi dau seama că situaţia este gravă după o jumătate de oră trecută fără nici un rezultat de la autorităţile locale. Şi mă gândesc deja cum o să-mi petrec noaptea în acest patetic compartiment de tren. Barem am o companie placută (pe jumătate) şi este cald, cea ce este bine pentru că afară este un adevărat viscol.

Discuţia mea cu Gabriela continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, deşi văd îngrijorarea pe chipul ei.

-Hei, spectacolul este în seara aceasta? Nu de alta, dar în situaţia actuală cred că o să îl pierzi.

Spectacolul are loc mâine seară, deci este bine. Mă gândesc că doar nu o să stăm aici două zile (cine ştie, poate nu e chiar atât de imposibil). Şi acum îmi dau seama că vacanţa mea s-ar putea să mi-o petrec aici aşa că îmi sun unchiul să nu îşi facă griji pentru mine.

După alte 30 de minute simt cum trenul se mişcă de pe loc şi toţi trei ne bucurăm foarte mult.

-Doamne… Sfinte Dumnezeul meu – Slavă Ţie. Doamna reacționează din nou în mod surprinzător. Ne şi sperie fiinţa aceasta ciudată. Gabriela chiar a scos un mic ţipăt.

Cu chiu cu vai ajungem în Medgidia unde în sfârşit ne despărţim de stimata noastră doamna care ne înfioară. Gabriela mă încântă pur şi simplu prin modul ei de a gândi şi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru puţinul drum în care rămânem singuri.

4. În Constanţa

Sunt în sfârşit în apartamentul unchiului meu. Îi sărut pe toţi sincer, dar cu o faţă obosită. Nici nu apuc bine să mă acomodez că sunt chemat la masă de mătuşa şi Ina mă înghionteşte întruna de parcă mai suntem copii. Este atât de energică încat uneori mă scoate din sărite. O dată am plecat foarte supărat pe ea. Observ că s-a schimbat foarte mult de la ultima mea vizită – este o domnişoară în toată regula. În plus, parcă frumuseţea ei s-a înzecit. „Hmm…poate că aşa arăt şi eu în ochii ei. Da, cu siguranţă asta este.”

-Cred că a fost un drum tare nasol, vărule. Să mergi cu trenul… mi se pare o absurditate. Cred că am mers cu trenul doar de vreo 2-3 ori în viaţa mea.

-Mie chiar îmi face plăcere, mai ales dacă ai o companie plăcută. Şi privesc fix spre ea. Dar ea nici nu observă, pare foarte distrată.

-Aaa…am înţeles, fete…una alta. Te ştiam cuminte vere. Văd că tare te-ai înălţat. Eşti mai înalt chiar şi de cât tata.

Este adevărat, chiar sunt mai înalt decât unchiul. Nu pot spune că nu mă mândresc cu asta.

Ina sparge liniştea din nou:

-Ahh… tare nasol este afară. Este zapadă până la etajul unu. Şi începe să râdă straşnic de parcă nu ştiu ce glumă bună a spus. Dar mă bufneşte şi pe mine râsul uitându-mă la ea. În scurt timp am început cu toţii să râdem de crăpau paharele.

Da… cât de mult îmi place atmosfera din această casă. Întotdeauna este o veselie incredibilă aici. Îmi amintesc de multe momente frumoase petrecute cu ei.

-Hei vere, iară visezi? De când te ştiu… rămâi aşa în unele momente visător, de parcă vezi nu ştiu ce în faţa ochilor.

-Da… mă tot gândesc. Să vezi ce o să ne distrăm. Trebuie neeapărat să văd cazinoul… am auzit că marea iar a îngheţat. Cred că este grozav.

-Plictisitor…bla, bla, bla. La fel ai rămas. Şi din nou îi venea să râdă.

-Ina, nu te mai hlizii atât şi termină de mâncat, intervine unchiul promt.

Seara s-a încheiat foarte plăcut. Intru în camera mea şi cum mă trântesc în pat, adorm imediat.

*

Sunt acasă în patul meu. Mâine am școală, dar mă tot gândesc cât de frumos a fost la Constanţa. Îmi aduc aminte şi de frumoasa călatorie cu trenul, la întoarcere tata a venit personal şi m-a luat cu maşina. Frumos lucru să mergi cu trenul, mai ales pe timp de iarnă. Nici de Gabriela nu am uitat, ne-am promis că vom rămâne buni prieteni şi abia aştept să i-au legătura cu ea. Este o fată încântătoare.

Adorm uşor şi mă visez în tren, înconjurat numai de zăpadă.