Da’ tu cum ai scăpat de păduchi?

Sursă foto: http://wallpapers-free.co.uk

Că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par, asta o ştim cu toţii. Dar întoteauna se pare că adevărul pe care noi îl vedem este cu mult mai departe decât îl credem noi că este.

Adolescenţa e… aiurea… foarte în plus uneori (şi nu doar kilograme)… groaznic de lacrimogenă și n-are motive. Singura ei regulă e „voi vă faceţi jocurile, eu doar iau copyrightul”. Nu e nici portocalie, nici cu buline albastre, nu are unghiile pictate cu roşu, nici cu negru, nu are nici cinci, nici şapte picioare.

E poate o chestie alunecoasă, despre care nu ştii când vine şi când pleacă, pe care parcă n-o vrem, dar parcă fără ea n-am mai avea un zid în spatele căruia să ne ascundem şi să tremurăm de bestia Viaţă… Mi-e şi frică să mă gândesc mai departe, la toţi acei oameni care nu au numai un bonus de ani şi experienţă, ci unul de jocuri şi de măşti, oameni care m-ar putea citi aşa uşor.

E jocul vechi de când lumea. Delicios să te simţi superior pentru că vezi ce e în adâncul celui de lângă şi pentru el sufletul tău e închis. Ispititor să vezi cât de influenţabil este fiecare om, cu codul lui secret uşor de descoperit, pentru că toate aceste unde radio sunt ale tale si poţi comunica cu creierul lui (implanta idei despre care cu puţin efort, posesorul de cutie craniană să creadă că e a lui). Puterea să ştii că poţi crea ceva în altcineva decât tine, că poţi fura, că poţi controla, că poţi lovi, toate astea fără ca marionetele să ştie. Sau şi mai subtil, să le laşi o bucăţică să-şi dea seama că ceva nu e ceea ce pare şi ei să creadă că te-au descoperit şi totuşi tu să-ţi menţii asupra lor controlul într-un fel sau altul, mult mai uşor acum, când ei cred că pericolul a trecut şi ei sunt învingătorii.

Asta e adolescenţa. E un joc. Unul în care ni se dă voie să ne jucăm cu viaţa noastră, cu vieţile celorlalţi. E un joc în care te poţi pierde. E un joc în care minciuna e piatra de echilibru între noi şi ceilalţi şi din nou noi şi subconştientul nostru. Un joc în care niciodată ceea ce vedem noi nu e total real. În felul în care eu privesc, cei din jurul meu disting contorsionat realitatea. De exemplu, cum ei cred poveşti cu prinţi şi suferă din orice dragoste, oricât de mediocră, se afundă în nişte clişee dramaturgico-tragice doar din dorinţa de a se lăsa purtați de val, a simţi că trăieşti „povestea de dragoste a vieţii”. Clişeul care, dintr-un miraj paralel, scârbește, pentru că pe celelalte le mai las să trăiască fără să încerc să le căsăpesc – conştientizând că fac parte din personalitatea fiecăruia şi aceste persoane se complac în aceeași idee: de turmă. În oglinda fiecăruia, clişeul e realitatea lor, realitate pe care eu o văd ca pe un miraj. Pentru mine real e faptul că dacă un băiat îmi place în vreun fel sau altul, pun mâna pe el şi mă distrez până când mă plictisesc sau îmi găsesc altă distracţie sau jucărie. E un miraj să spui că nu am inimă, dar dacă nu mă îndrăgostesc de toţi papă-lapte care îmi declară o extraafecţiune, care de fapt se cred Don Juan, dar nu ştiu că Dulcineea e cam „mică, slabă și zăludă”. Pentru că trăim realităţi diferite într-un fel; chiar dacă diferite sunt doar perspectivele, faptul că majoritatea consideră şi judecă greşit o realitate, o consideră un miraj şi nu vor să se gândească măcar puţin dacă nu cumva poate şi eu am dreptate şi în fapt nu există greşit sau corect. Pentru că corect este ceea ce nu e greșit, dacă trecem de moralitate, cuvintele astea două nu au înțeles de sine stătător. Există lucruri eficiente şi potrivite mie şi lucruri care funcţionează pentru tine şi pentru mine nu. Aşa cum eu nu vreau să accept siroposul clişeu de mai sus şi mi se pare c-am făcut alegerea corectă când m-am îndrăgostit de băiatul care a apărut şi ne-am jucat unul cu alegerea şi viaţa altuia şi încă  o facem şi nu ştim cine va câştiga. Tot ce pot să fac e să accept realitatea celorlalţi şi să încerc uneori să-i fac să înţeleagă că altfel ≠ defect.

Adolescenţa e o chestie între două chestii… şi are dezechilibrul ei, dar să fii adult… miza s-a mărit, e aici o sintagmă de  „supergroaznice responsabilităţi şi un plus de  opinia societăţii”; ceea ce pentru mine este o distracţie, pentru ei e lupta cu realitatea şi cu viaţa. Şi nu m-ar deranja să pierd în faţa unora mai mari, pentru că ar însemna s-o fac cu stil. Iar uneori în asta constă victoria, dacă nu finală, măcar pentru propria persoană, destulă cât să ne propulseze  în a purta alte lupte şi jocuri cu alte măşti.

Aş prefera sa rămân totuşi la dimensiunea aceasta de nici copil, nici adult. Destul de mare cât să… iluzii și atât. Destul de mică să ştiu că sunt o marionetă pentru adulţii din jurul meu, începând cu părinţii. Nota bene: părinți sau nu, sunt aceeași rasă, aceleași prostii. Nu vreau să cresc!

Adolescenţa e când pot să-mi asum riscurile şi responsabilităţile unui adult şi să dau înapoi sub pretext că încă sunt prea mică. E când !!!, când hahaha, când à limbaj de nereprodus, când îmi vopsesc părul galben ca un soare electric la rădăcini, portocaliu în degradé pe la mijloc şi caramelizat pe la vârfuri, când ?, când îmi beau cafeaua vara în bocanci etc. (şi alte lucruri tabu, unele mai potrivite decât altele pentru a le povesti copiilor adolescenţi încântaţi de libertatea şi iresponsabilitatea părinţilor când erau copii). E când mă urc cu colegele în metroul de la piaţa victoriei şi e aglomerat şi noi vorbim cât de tare se poate ca să ne facem loc „andreea, da’ tu cum ai scăpat de păduchi? poi m-am dus la plafar şi mi-am cumpărat o soluţie verde care mirosea a mentă. Şi ai scăpat de păduchi? da, mureau când mă spălaăm. Cădeau în cadă. Aha, ar trebui să îmi iau şi eu, tare mă mai mănâncă. Ioana, ai doar grija să nu sară şi pe alţi oameni.” E miraj și realităţi contorsionate. E tot ce am scris eu aici, de când am pus titlu până acum. E ora asta, 03:21. E mâine şcoala şi trezirea devreme. E faptul că nu vrea mama sa îl duc pe Gruia la şcoală să nu mă vadă învăţătoare vopsită aşa. E tot ce am zis despre mine până acum. Mă întreb, asta sunt eu sau poate una dintre măştile mele? Se ştie că cea mai bună metodă de a spune o minciună e să fie pe jumătate adevărată. Oare astea x pagini, pentru oglinda mea și foița ei de argint de pe spate, cât e miraj şi cât e realitate?

Nichita Milodin

Este elevă în Gh. Lazăr și la liceul de zîne în secret. Pasiunile ei sunt dolcele farniente, dubioșenile și frumosul din grotesc. Scrisul e exhibioționism. Ca la circ, jonglerii toți au hainele pe ei.