Jurnal de front: Curtea liceului

Ies în lumină și cobor treptele de granit. Frig. Am rămas singură în formație, coloana inițial perfectă s-a frânt, restul batalionului s-a risipit în misiune de recunoaștere. Abia le mai pot recunoaștere chipurile, acum luminate. Tranșeele sunt departe, la adăpostul trainic al clasei, accesul la ele a devenit deja imposibil. Ar fi nevoie de o adevărată armată pentru a înfrunta liniile de apărare din fața drumului care ar conduce înapoi la ele. Acum suntem pe teren, sub supravegherea aprigă a colonelului încruntat, veșnic cu o agendă maro în mână și o privire atotcuprinzătoare, vânând un potențial dezertor pe care să-l ducă de guler generalului, ce așteaptă liniștit în biroul său. Mă amestec în mulțimea aparent calmă, cu răbufniri scurte de bună sau proastă dispoziție, cu râsete sincere sau superficiale. Intru în discuție cu un locotenent, care pare să se bucure din plin de voluptatea oferită de țigara pe care o fumează tacticos, alături de ceilalți.

Foto: Maria Bășea

Curtea liceului – un teren minat, plin de surprize și capcane, mai alunecos decât o mlaștină cu nisipuri mișcătoare. Un loc unde se spun vrute și nevrute, unde se pot rupe relații, dezintegra demnități, reputații sau instaura noi concepte, noi legături, apărea noi speranțe și noi temeri, totul sub amprenta unei tăceri dominatoare. „Creierul” instituției, inima și impulsurile ei. Tot ceea ce este de actualitate în cadrul ei sau al unei societăți adolescentine – în special – trebuie filtrat mai întâi prin pânza dură și subiectivă a acestui consiliu de neînduplecat care nu iartă absolut nimic, înainte de a putea circula mai departe. Opiniile sunt întotdeauna numeroase, originale, fiecare vede realitatea în felul lui, o judecă și o apără cu vehemență.

Foto: Maria Bășea

„E război”. Această propoziție simplă poate însemna pentru altul „E pace”. Toată fericirea, tristețea, emoția, fie colectivă sau individuală, se adună aici și caută loc de înțelegere și mărturisire spre a fi dezbătută. Armele de foc, artileria grea, obuzele nu sunt destule ca să lupți pe acest câmp de bătălie, atât de complex în capacitatea lui sentimentală. Nu, ele nu au viteza de reacție, respectul taciturn, tăria și impactul pe care le are replica puternică, potrivită, pătimașă, zâmbetul călduros, prietenia, dragostea sau antipatia născută între aceste ziduri, aerisite de cerul albastru animat de soarele palid. Aici, alături de ceilalți camarazi, care împărtășesc constant aceeași dramă sau aceeași victorie, în acest tot unitar, ești obligat să reziști, să supraviețuiești, dar în același timp să te și expui, în mod voit, forțelor inamicului.

Foto: Maria Bășea

Eliza Raicovescu

Este elevă în Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”. Adoră literatura și muzica, scrie din dorința de a însufleți cuvintele și de a conferi lucrurilor un sens unic, original și sincer. Pentru detalii, contactați serviciul clienti.