Dust in the wind

 Uneori uităm cât de speciali suntem şi ne împiedicăm foarte uşor de fiecare mic obstacol din viaţă. Iar atunci când vine cu adevărat greul, totul pare imposibil. Dar de cele mai multe ori imposibilul nu e altceva decât mirajul unui coșmar născocit de mintea  noastră. Este îndepărtat, alimentat de frică, şi în final ne dăm seama că a fost pur şi simplu o iluzie. Vă propun o scurtă poveste despre ce înseamnă să ai coloană vertebrală şi să trăieşti după o regulă fundamentală: never give up.

Tom este un soldat din Marea Britanie. Va participa la raliul Dakar, una dintre, dacă nu cea mai provocatoare competiţie de motoring din lume. Or, precum renumele o spune, o astfel de cursă este mult mai mult decât o întrecere de viteză, este o disciplină ce necesită rezistenţă fizică şi psihică, consistenţă în decizii şi abilităţi umane superioare, orice eroare ducând inevitabil la dezastru. Orice om care acceptă o astfel de provocare este demn de a primi o medalie de onoare. Cei ce iau calea deşertului din Dakar, devin, într-un fel, soldaţi ai raliului, soldaţi care vor suporta mai mult decât o furtună de nisip apărută fara nici un fel de avertizare în calea lor.

Bineînţeles că Tom nu va concura singur, ci alături de o echipă unită şi motivată.

Doar că Tom a luptat în Afganistan. Acolo a dat peste o bombă. Acum are ambele picioare şi braţul stâng amputate. Şi totul s-a întâmplat într-o secundă. Ce are în comun cu băieţii din echipa sa? Şi ei sunt soldaţi, şi ei au suferit accidente majore pe câmpul de lupta al războiului modern. Şi ei au trebuit să proceseze trauma de a trăi cum viaţa aşa cum o ştiau s-a terminat pentru totdeauna. Dar au ales să nu renunţe. Au ales să folosească motorsportul ca un mod de a-şi înfrunta situaţia. „Pentru noi  înseamnă să ne forţăm limitele atât cât putem”, spune Tom. „Dacă poţi continua făcând 18 ore pe zi într-o cursă Dakar timp de două săptămâni, atunci cam orice devine realizabil din acel moment pentru tine. Cariera ta se opreşte dintr-o dată şi va trebui să te gândeşti la un mod total diferit de a-ţi trăi viaţa. E important să te provoci, să continui să te provoci mereu.”

Au reuşit să-şi adapteze maşina astfel încât aceasta să le transmită semnalele pe care un picior mecanic nu ar fi avut cum să le primească de la ambreiaj. Sunt atât de disciplinaţi, încât în câteva luni reuşesc să se apropie la mai puţin de un minut de timpul profesioniştilor pe traseele de antrenament. Dar rănile lor fizice nu sunt singura lor motivaţie. Dacă ar fi să ne imaginăm pentru zece secunde cum ar fi să te afli în mijlocul unui conflict în Afganistan, probabil ochii noştri ar vedea o sumă de imagini deformate de  influenţa mediatică şi filmele hollywoodiene despre război. Pe scurt, s-ar rezuma la o furtună de gloanţe pe un fundal de explozii şi ecoul unui soldat disperat. Eroic. Dacă filmul a fost bun, te lasă cu un gust amar, care trece. Dar oamenii mor pe bune. Aşa cum au murit şi o parte din camarazii lui Tom și nu numai ai lui.

Dată fiind condiţia lor, obiectivul lor este cursa Dakar din 2013. Între timp au mers mai departe şi au înfiinţat o fundaţie, RACE2RECOVERY care sprijină familiile tuturor celor răniţi în conflicte militare.

Din punctul meu de vedere, ei sunt genul de exemplu pentru tineri pe care l-aş promova pe toate autobuzele şi pe toate gardurile. Ei sunt cei care au mers la război fără să se gândească la consecinţe. Au luptat cu curaj şi nu au renunţat. Au avut noroc şi au supravieţuit. Au găsit în ei puterea să continue, ambiţionându-se să facă un lucru ce părea imposibil. Miraculos sau nu, e aproape sigur că vor şi reuşi, pentru că victoria nu înseamnă să câştigi mereu, ci să încetezi să-ţi pui problema că vei eşua şi să dai totul din tine acum, cât timp inima încă îţi bate.

Dar cel mai important este că împreună au reuşit să demonstreze puterea voinţei. Au respins tot ceea ce lumea a aruncat mai rău către ei şi şi-au construit propria lor lume, în care faptul că sunt în viaţă este suficient pentru a simţi că sunt datori să schimbe ceva.

Cam asta înseamnă, după mine, să fii eroul unei generaţii. Dar desigur, să ceri de la tine să fii precum băieţii ăştia este prea mult, pentru că, din fericire, şansele ca tu să ai parte de o astfel de dramă sunt extrem de mici.

De câte ori te-ai întrebat însă, atunci când te uitai în oglindă, cum ar fi să fii erou pentru o zi? De câte ori, înainte să închizi ochii şi să adormi, te-ai gândit că ai realizat ceva care contează, chiar dacă singura persoană pentru care conta erai tu? E paradoxal cum oamenii se schimbă în bine de cele mai multe ori doar după ce suferă drame. De ce atunci când ai totul, trebuie să moară o parte din tine ca să apreciezi ce e în jurul tău? Nu toţi suntem soldaţi. Dar nu-ţi cere nimeni să fii.

Ideea e că până şi în cele mai tragice cazuri, orice sfârşit e un nou început. Sfârşitul unei zile proaste poate fi oricând începutul unei zi perfecte. Iar o zi perfectă este o zi în care nu te-ai dat bătut. Punct.