„Profa” devine ea însăși literatură

Lectura reprezintă pentru mulţi a doua realitate şi de multe ori singura pe care şi-ar dori-o. Tocmai de aceea oamenii-scriitori fascinează: creează lumi în care oamenii-cititori se regăsesc şi în care şi-ar dori să existe. Dar atunci când propriul tău profesor dă contur unei astfel de realităţi? Brusc, „profa” capătă alt sens, devine ea însăşi literatură.

Am citit romanul „Nu mă atinge” al doamnei Dumitriţa Stoica cu poftă şi curiozitate. Fără exagerare, este ca şi cum ai citit o bibliotecă întreagă datorită numeroaselor trimiteri literare. În calitate de cititor, simţi o mândrie nebună când recunoşti cărui autor aparţine un citat sau o idee, mândrie pe măsura dezamăgirii că nu ai citit totuşi destul, şi nici nu vei reuşi vreodată.

Sursa foto: http://www.facebook.com

Utopie şi jurnal de idei mascat, romanul este structurat pe două planuri, care converg în final. Pe de o parte, cititorul cunoaşte un profesor de română contemporan. Este intrigant să citeşti gândurile unui personaj despre societatea sa, una foarte bine cunoscută. Te întrebi involuntar dacă şi profesorul-autor are aceleaşi idei, după cum te întrebi câte din experienţele din carte au fost sau nu reale. Unele lucruri par cunoscute… Pe de altă parte, o profesoară, peste 10.000 de ani, trăieşte într-o societate pacificată, dezirabilă. Arcadia (oraşul-lume din viitor) „dezamăgeşte” prin faptul că nu se încadrează în stereotipurile SF cunoscute. Nu se duce nicio luptă, nu se produce nicio invazie, lumea încă trăieşte pe Pământ. Este o lume postapocaliptică, tehnologizată şi ordonată. Există numeroase schimbări faţă de prezentul actual, pe multe planuri, însă societatea este totuşi una umanistă. Sentimentele şi sondarea interioară par a fi Calea propusă spre Adevăr. Totuşi, nu există sentinţe absolute în roman. Ideile levitează, iar sensurile şi simbolurile sunt ascunse pe fiecare filă. Poate fi dificil de înţeles pentru o minte necoaptă de elev, care îşi închipuie că un roman de 200 de pagini este unul uşor. Nu atunci când personajele îţi sunt cunoscute, dar într-o continuă transformare, nu atunci când cele două planuri ajung să fuzioneze, iar firul epic capătă consistenţa unui vis.

Cărţile pot fi frumoase sau bune, sau amândouă. Fără a avea vreun dubiu că romanul „Nu mă atinge” este un  roman bun, trebuie să menţionez că este în primul rând frumos. Mesajele ating şi lasă urme, iar jocul cuvintelor ţine mintea alertă, deschisă către acel ceva care trebuie descoperit.