„Nimeni nu te învață să fii profesor” – Interviu cu dna prof. Sibana Mihaela

„Nu mi-am tratat profesia ca pe un job oarecare. Îmi plac copiii, îmi place să le împărtășesc din cunoștințele mele și din experiența de viață. Profesorul de psihologie are un statut special. Legătura lui cu copilul este mult mai personală”

declară dna prof. Sibana Mihaela, profesor în Colegiul Național „Gh. Lazăr” București pentru LZR.  Haideți să vedem cum a început totul și cum răspunde aceasta la niște întrebări puțin ieșite din tipar.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră a fi profesor de psihologie şi filozofie?

Nu am crezut că voi lucra vreodată în învățământ.  Eram convinsă că nu am nici rabdare, nici talent și nu eram nici dispusă să accept un salariu care nu era prea departe de indemnizația de șomaj. Dacă aș fi avut un astfel de plan, aș fi rămas în continuare la Liceul Pedagogic, unde fusesem elevă 9 ani. „Fugisem”, însă…

În aprilie 2004 m-am angajat la Liceul Bilingv „George Coșbuc”. Aveam în încadrare toate clasele a 12-a. Nu voi uita niciodată prima zi de școală. Am stat 10 minute în fața ușii clasei la care aveam oră și încercam să-mi fac curaj să intru. Am fost tentată să renunț…  Așa cum știți, nu am renunțat încă…

Nimeni nu te învață să fii profesor. E o artă. Este o aptitudine pe care o ai sau nu. Poți avea cunoștințe vaste în domeniul respectiv, fără a putea, însă, să te faci înțeles de copii. Nu știu cât de bine reușesc să mă fac înțeleasă, însă îmi place să cred că fac suficiente eforturi în acest sens. Voi sunțeti cei care puteți evalua…

Nu mi-am tratat profesia ca pe un job oarecare. Îmi plac copiii, îmi place să le împărtășesc din cunoștințele mele și din experiența de viață. Profesorul de psihologie are un statut special. Legătura lui cu copilul este mult mai personală (dacă mă pot exprima astfel). Exemplele pe care le folosim sunt, de cele mai multe ori, din propria viață, iar acest fapt permite o mai bună cunoaștere reciprocă. Acesta e aspectul pozitiv, însa… să nu uitam cât ne chinuim cu limbajul de specialitate, cât de greu e să pătrunzi în lumea atât de abstractă, ideală, a psihologiei. Uneori, nici nu știu ce exemple să mai inventez pentru ca voi să înțelegeți conceptele corect.

A fi profesor, pentru mine, e câteodată și o modalitate de a mă echilibra. Oricât aș fi de necăjită sau obosită, în momentul în care am intrat în sală, zâmbetul îmi revine pe buze…

PS: singura disciplină pe care nu o predau și cu care nu sunt tocmai „prietenă” e filosofia (poveste lungă); mi-e dor să predau logică, economie, sociologie, însă de filosofie cu siguranță nu mi-e dor…

Dacă ar fi să comparaţi stilul dumneavoastră de predare cu următoarele meserii, pe care aţi alege-o şi de ce: cascador, biolog marin, şofer de curse?

Cascadorul e creativ – profesorul de psihologie e NEVOIT să fie creativ. Unele conținuturi sunt extrem de dificil de explicat; lipsește corespondentul cu realitatea… știți la ce „desene” si exemple recurg adesea…

Pe biologul marin îl văd organizat, tipicar uneori.  E firesc ca în orice proces de predare să urmeze un anumit plan, să se asigure parcurgerea adecvată a fiecarei secvențe, etc.

Șofer de curse?! Viteza în procesul de predare? E ultimul lucru care m-ar caracteriza. Lucrul bine făcut nu se face în viteză. De aceea prefer să „merg” mai încet uneori, chiar cu riscul de a rămâne în urmă cu materia (cel puțin pe prima parte care, dupa cum știți, e mai dificilă).

Consideraţi că viaţa spirituală reprezintă credinţă sau propriile concepte?

Cu riscul de a supăra pe unii, voi răspunde… Cred în Dumnezeu sau Allah sau în Forța Universală…sau cum s-o numi… M-am născut ortodoxă, însa nu simt a aparține nici unei religii. Știu doar atât: În viață caut să nu rănesc prin acțiunile mele pe nimeni și, dacă pot ajuta, să o fac. Nu sunt ferită nici eu de momentele de răutate proprie și mă supăr pe mine însămi când le trăiesc, însă sunt inerente. Am propriile principii și-mi trăiesc viața în conformitate cu ele.. Că sunt bune sau rele…

Presupunând că lumea ar suferi o schimbare radicală în 2000 de ani și un singur element actual din punct de vedere cultural ar putea fi păstrat, pe care l-ați alege și de ce?

Cartea fără doar și poate. În ea te regăsești pe tine însuți adesea. Experiența semenilor consemnată în ea te familiarizează cu modele dezirabile sau indezirabile, te invață tăcut ce e bine, ce e rău; tot această înșiruire de cuvinte reușește să te facă să zâmbești, să plângi, să trăiești într-o altă dimensiune, o altă viață… Tot ea satisface una dintre nevoile cele mai profunde ale ființei umane: curiozitatea!