Letz be friendz!

Anul se apropie de final cu paşi repezi şi mulţi dintre noi, da, încă nu ştiu unde să facă  revelionul. A fost un an bun, mai cu criza, mai fără, mai cu camere la bac, mai fără, şi e momentul să trag linie un pic şi să spun și eu două vorbe.

Înainte de toate, cu toţii aţi fost cuminţi, meritaţi un Range Rover de la tăticu’ sau un iPhone 5, sunteţi minunaţi, mă înclin cu respect.

În al doilea rând, că tot suntem pe LZR,  aş vrea să ţin un toast pentru liceul ăsta care s-a detașat de mediocritate foarte mult de când sunt eu elev aici, şi parcă în fiecare an lumea e mai bună, profesorii mai atenţi cu elevii, iar glumele directorului din ce în ce mai inspirate. Pur și simplu am învăţat să apreciez anumite valori şi anumite principii pe măsură ce am înaintat în liceu. Lazărul e ca un fel de casă de producţie: îţi ia viaţa de la cap la coadă, aduce la suprafaţă tot ce mai bun din ea, apoi adaugă un strop de magie şi o face să strălucească.

Iar acum că v-am gâdilat orgoliul, gen, îmi permit să vă vând şi un pic de morală, că şi-aşa, după mahmureala de revelion (be cu mine!) o să-mi uitaţi „tupeul”. De fapt nu e morală, nu acuz pe nimeni, nu sunt ipocrit. E vorba despre un fenomen care a luat amploare, din păcate, şi anume încăpăţânarea unora de fi îngâmfaţi, superiori, de a judeca strâmb şi de a pune etichete, mai instant decât nescafe 3 în 1 şi fără nici un pic de fundament. E vorba de bârfă, răutate, şi atitudinea de „ia uite-o și pe-aia” , „ia uite-l și pe-ăla”. Bine, acum nu zic nici să ne travestim toţi în floricele roz şi să ne punem Kumbaya pe Facebook. Dar m-am săturat să dau mereu peste aceeaşi poveste, fie că e cea cu bisericuţele, fie că o divă nu se suportă cu altă divă (fatăăă ai văzut ce pantofi avea aia fatăăăă, da fatăă, zici că erau luaţi din Obor fatăăă, da fatăăă, nu pot să cred că Johny se uită la ea fatăăă); în fine da, am exagerat un pic. Bine că în Lazăr nu avem şi specimene din astea. Prea multe.

Dar să revenim. Cel puţin o dată în liceu ai fost pus in situaţia în care doi dintre prietenii tăi buni nu se suportau, îşi făceau grupuri separate, iar tu, rămas la mijloc, erai mâncat. Sau ceva mai evident, că tot suntem un liceu cu 99,9% fete , s-a întâmplat, iarăşi, cel puţin o dată, să nu suporţi pe cineva fără absolut nici un motiv logic, ca după aceea să fii prieten bun cu acea persoană. Iar asta după luni bune în care vă urmăreaţi pe Facebook, pe sub banca în ore şi făceaţi comentarii inutile la fiecare poză de pe profil.

Bârfa a început să… crească şi să-şi înfigă rădăcini groase în coloana liceanului modern. Şi nu înţeleg de ce, aceste persoane, aceşti hateri (potatoes gonna potate) sunt tot cei care se miră, în final, că rămân fără prieteni. Ok, frate, simţi nevoia să-i spui unuia cu care n-ai mai vorbit până atunci niciodată în viaţa ta „băi eşti frumos ca mersul pe jos”, dar n-ai tupeu să-i spui în faţă, aşa că îl lucrezi pe la spate; te aștepţi ca asta să spună despre tine un lucru bun? Dacă toată lumea ar fi aşa, nu ar mai fi prea mare diferenţa între noi şi nişte pensionari care se bat pe sarmale (că tot vin sărbătorile).

Foto: Antonia Doncilă

Sunt supermegaconştient că astfel de persoane vor exista mereu printre noi. Dar ce-ar fi, zic și eu, înainte de a-ţi face o părere despre cineva, să-i spui ,,Bună” şi să-i zâmbeşti, apoi să aştepţi ca şi acel cineva să facă la fel?

Cam atât despre asta şi vă las cadou mottoul ,,letz be friendz”, pentru că da, la noi în liceu încă se poate, spre deosebire de alte locuri în care nu vă sfătuiesc să vă mai duceţi vreodată (cum ar fi autobuzul, de când pensionarii circulă gratuit).

Să fim pozitivi pentru că spiritul Crăciunului nu ramâne aici în vecii vecilor amin. În această perioadă totul e mai sclipicios şi mai plăcut, chiar şi relaţiile dintre oameni. Parcă și Bucureştiul e mai frumos iarna asta. Păcat că nu a nins încă.

V-am pupat, vă las cu Hruşcă!!